You are currently browsing the category archive for the ‘familie’ category.
Cum ieri nu am avut nimic important de făcut m-am gândit să revizionez desenele animate care mi-au plăcut cel mai mult. Timp de aproape 6 ore m-am uitat la desenele Disney care m-au atras cel mai mult. Păcat că puştii din ziua de azi nu mai ştiu ce înseamnă educaţie prin frumos. Acum se practică desene cu roboţei, cu maşinuţe, războaie şi tot felul de drăcovenii care nu mă atrag câtuşi de puţin.
Şi când te gândeşti cât de nerăbdători eram noi ăştia generaţia 1980-1990 să apară desenele animate de la Disney şi nunumai. Acum tehnologia i-a îndepărtat pe copii de cărţile cu poveşti, de desenele din care să înveţe ceva, de lumea reală. Aste este! Probabil că noi aştia mai „bătrâni” încă nu ne-am obişnuit cu ideea cum că tehnologia avansează, iar lumea poveştilor se află acum în urma internetului.
La vârsta de 4 ani ai mei m-au dus la cămin. Acolo l-am întâlnit pe el: iepurică [numele de familie era Epure].Culmea a fost ca noi să fim şi vecini de bloc şi deci să ne vedem şi mai des. Ne amuzam teribil la cămin. De fapt mai mult eu decât el. El săracul a suferit câteva traume cu mine: nasul spart, capul spart, o mână ruptă. Ce pot spune? Eram periculoasă.
Am ajuns în clasa întâi şi eu tot cu iepurică de mână, a doua, a treia şi tot aşa. În clasa a cincea le-a spus colegilor mei de clasă că sunt „iubita” lui şi să nu încerce vreunul din ei să se dea la mine. Eram tare mândră că era prietenul meu şi tot cartierul ne ştia. Eram: iepurică şi Ioana [prietenii din copilărie îmi spuneau aşa].
Cu el m-am pupat prima dată, cu el m-am ţinut prima dată de mână, cu el m-am bătut cu apă şi zăpadă prima dată.
Mi-a povestit muter o situaţie amuzantă dintre noi doi. El şi-a luat role şi ca să fiu pe lângă el mi-am luat şi eu. Desigur că talentele mele în acest domeniu erau sub limită. Eram în scara blocului cu muter şi iepurică şi exersam mersul „minunat” cu rolele. Când m-am dezechilibrat am ţipat: „prinde-mă iepurică! prinde-mă!!!!” Aş fi putut să strig la muter care era mai puternică decât el, dar am preferat să aterizez în braţele sale. [daaaa m-a prins!!]
Daaaaaaaaaaaaaaarrr!!!! În clasa a şasea situaţia s-a schimbat. El a început să aibă alte pretenţii, alt stil de viaţă care nu concorda cu al meu. Aşa că am luat-o pe drumuri diferite. El şi-a găsit un anturaj cu care putea bea, fuma şi multe alte nebunii ale vârstei. Când am ajuns în clasa a noua el s-a mutat din cartier şi pe perioada liceului nu l-am văzut decât de vreo 4 ori. Din clasa a12a nu am mai ştiut nimic de el. Auzisem în treacăt de la cineva cum că ar fi plecat să muncească în afară. Că a renunţat la facultate şi că a ales să muncească. Atunci am realizat cât de diferiţi eram.
Povestea Ioanei şi a lui Iepurică ajunsese să fie ceva din copilăria mea.
Azi în ratb era o bunică cu nepoţica. Nepoţica avea vreo 3 ani şi…purta pampers. Acum să îmi fie cu iertare, dar nu cred că este firesc. Adică la vârsta asta deja trebuia să ştie că nu mai are nevoie de pampers, daaaaar…se pare că ştiu greşit.
De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, invenţia lor a fost una binevenită prin rândul părinţilor mai comozi. Pe vremea mea spălau ai mei scutece de le ieşeau ochii ca la melc, dar acum…şi-a făcut copilu strângem scutecu, îl aruncăm şi punem altul. Şi uite aşa ajung copilaşii să facă în scutec până la 3 ani.
Este firesc? Nu!
Cred ca sunt printre putinele persoane carora le mai este dor de sesiune. Si aici vorbesc fara nicio „vrajeala”. Imi este dor sa stau noaptea sa invat in disperare pentru ca urmeaza sa dau nu stiu cate examene. Imi este dor de facultate cand nu aveam griji, cand stiam ca mama imi plateste chiria si factura la mobil si imi facea toate poftele. M-am trezit intr-un timp mult prea scurt cu mult prea multe responsabilitati. Imi placea la nebunie sa merg la facultate si sa ies dupa aia cu fetele, ce mai conta a doua zi? Era atat de bine sa nu ai griji…restantele le luam mereu cu note mari [ :)) ] si viata era roza :))
Acum, din pacate, situatia sta cu totul altfel. Sunt curioasa daca situatia la master o sa se schimbe si daca o sa revin la placerea de a invata pentru examene.
Când eram puştoiacă mă uitam cu daddy la meciurile de fotbal ale României. Aveam ce vedea şi îmi plăcea să văd cum în poarta rivalilor mai intră o minge de-a noastră. Din păcate nu acelaşi lucru pot spune şi despre fotbalul românesc de acum. Sunt şi fotbalişti buni, nu zic nu, dar ăia fie nu sunt băgaţi în seamă, fie sunt plecaţi. Şi nu mă refer la Chivu care este rănit 24 din 24 sau la Mutu care se distrează cu cocaina şi alte celea. Acum fotbaliştii noştri nu mai au simţul responsabilităţii, nu mai sunt educaţi, nu mai sunt preocupaţi să joace. Au alte preocupări precum: cluburile, Dorobanţi, pipiţele, maşinile scumpe sau banii. Ultima oară când m-am mai uitat la un meci al românilor a fost acum ceva ani când Nicoliţă a uitat care este poarta sa de vreo 2 ori…suficient cât să pierdem.
Pe lângă jucătorii de toată jena mai sunt şi galeriile care te fac să blestemi că te-ai născut român. Toţi inepţii, redarzii şi nesimţiţii ajung să fie în galerii purtându-se ca şi când s-ar afla în propria cocină. Am văzut inclusiv puştani de 8 ani împreună cu părinţii care înjurau ca la uşa cortului. Am jurat că în viaţa mea nu o să mai merg la un meci de fotbal până nu o să se înveţe bunele maniere pe stadion şi în afara sa.
Cercam multe,nu?
Chiar dacă a ajuns cu întârziere am primit şi un cadou din partea părinţilor: un pachet cu mâncare. Mi-au sclipit ochii când am văzut câte minunăţii am primit: de la ciorbă de legume şi până la prăjitură şi fructe.
Ce pot spune? A fost unul dintre cele mai frumoase cadouri primite de ziua copilului. Nimic nu se compară cu o ciorbă de legume făcute de muter sau de nişte ardei copţi făcuţi de daddy. Viaţa mea este acum roz, mai ales după ce am mâncat şi felul întâi şi felul doi. 😀
Cum stăteam aşa şi leneveam în pat s-a aprins un beculeţ: vine 1 iunie. Adică ziua copilului. YAY!!!!Asta înseamnă că trebuie să sărbătoresc ziua mea în cel mai frumos mod cu putinţă. Voi ce planuri aveţi de 1 iunie?
Ca în aproape fiecare zi am ghinionul de a mă întâlni cu câte un puştan fugit de la şcoală. Doar că zilele trecute am trecut printr-o experienţă puţin cam ciudată. M-au curtat vreo 2 puştani. Eu le dădeam maxim 15 ani, dar cine ştie. Am rămas surprinsă de curajul lor de a se manifesta ca nişte curci bete în faţa mea. Acum cred că dacă este să mă gândesc mai bine nici eu nu îmi arăt câtuşi de puţin vârsta şi poate că nici ei săracii nu bănuiau faptul că aş putea fi cu ani buni mai mare decât ei. Dar recunosc cu mâna pe inimă că deşi am fost surprinsă de atitudinea lor m-a şi amuzat…deşi o acuză din partea părinţilor de pedofilie mi-ar fi şters zâmbetul de pe buze.
De aseară presimţeam că nu o să dorm prea bine în noaptea ce tocmai a trecut. M-am foit, m-am răsucit, mă puneam în fund, îmi trăgeam un bobârnac şi încercam să adorm.
Slabe şanse, iar cearcănele din dimineaţa asta sunt dovada vie.
Dar credeţi că asta este suficient? Şi normal că nu! Pentru că la muncă este extrem de cald şi afară extrem de frig am reuşit să răcesc. Nu foarte tare, dar suficientz cât să mă doară în gât şi mai ales capul [deşi cred că este mai mult de la bobârnacele de aseară], să îmi curgă nasul, să tuşesc şi să fac şi un pic de febră…că deh! Nu era tacâmul complet. Acum stau şi mă gândesc că iar o să mă îndop cu citrice şi pastile ca să scap repede de răceala asta afurisită. Dar de data asta chiar nu a fost vina mea. Nu am ieşit despuiată din casă, nu am băut rece şi nu am mai adormit cu geamul deschis. Dar din moment ce la muncă este extrem de cald- la modul că ajungi să transpiri- şi ieşi afară unde te loveşte cancerul de pe lume…cam greu să rezişti unei răceli de acest gen.
Şi ştiţi ce este culmea? Că eu am urmat un tratament pentru întărirea sistemului imunitar şi …cred că l-am cam urmat degeaba pentru că sistemul meu imunitar cam este la pământ.
P.s: printre picături am visat că umblam după un master. Ştiţi ce am ales într-un final? După ce m-am pus în fund şi am început să plâng că nu găsesc nimic… PSIHOLOGIA. Şi ştiţi ce este mai ciudat? Că acolo m-am decis să merg.
L.e:
– după ce m-am îndopat cu supă fierbinte am scăpat de toate celea. Mă mai doare puţin capul, dar vorba lui daddy: „este primul semn că îl ai”.
– am reuşit să adorm o oră neîntoarsă. Desigur că atunci când îmi este somnul mai dulce primesc un mesaj de la Raluca: „Dormi?”. Asta păţeşti când te plictiseşti la muncă.
– i-am trimis un mail profesorului coordonator de la master să văd ce îmi spune.
Duminică de dimineaţă primesc un telefon de la daddy. Să îmi spună că ne-a trimis pachet cu mâncare. Să vă zic că mi-a sărit inima din piept de fericire? Mai ales că ai mei foaaarte rar trimit pachet cu mâncare.
Când am ajuns acasă [eram la servici (că tot nu îi place lui vis că spun muncă) când am primit telefonul] am savurat din ciorba de burtă şi nişte sărmăluţe. Aproape că uitasem cum este să mănânci mâncare a la mama de-acasă. Şi fu taaare bună!
Desigur că nu este totul: varză cu carne, pifteluţe, brânză, 2 prăjituri, vinete şi legume. 😀
Asta ca să vă fac puţin în poftă [auzit-ai tu Gege? ;)) ]
Acum pot să vă spun că în fiecare zi mă delectez cu nişte mâncare bună făcută de a mea muter.
Uite asa am ajuns eu sa stau la munca si sa ma gandesc la noi subiecte de discutie. Ce este drept sunt intr-o mare pana de idei: nici la tv nu mai apuc sa ma uit si nici cu gasca nu mai apuc sa vorbesc. Dupa cum spuneam si in trecut viata de om matur e „naspa”. Cred ca ar fi fost mai simplu daca acceptam sa stau pe capul parintilor pana la 30 de ani…mai ales ca asa pare a fi moda. Sunt curioasa cum este sa ajungi la o varsta…destul de inaintata si inca sa o mai pui pe mamica sa iti spele sosetelele si sa ti le impacheteze frumos. Sunt putin sadica, dar culmea este ca, din pacate, cunosc si cateva astfel de cazuri. La urma urmelor cui ii convine sa stea singur sa isi gateasca, sa isi spele, sa isi calce sau sa isi faca ordine saptamanal,nu?
…dacă cineva ţi-ar spune că mai ai de trăit x luni? Mă uitam la un film: the bucket list. Este un film cu doi prieteni care mai au de trăit maxim jumătate de an din cauza cancerului. Acum vine întrebarea mea: cum ai reacţiona dacă ar veni medicul să îţi spună că mai ai de trăit câteva luni?
Am stat aşa şi m-am gândit şi cred că aş fi îngrozită de idee. Să sţiu că există un AMR [au mai rămas] pentru zilele mele pe pământ…parcă mă îngrozeşte ideea. Adică aş ajunge la concluzia că perioada aia nu ar fi suficientă cât să îmi iau rămas bun de la părinţi, prieteni, rude, oameni care au însemnat ceva în viaţa mea. Nu ar fi suficient să mă bucur de lucrurile mici pe care nu le-am încercat.
Şi nu! Nu aş vrea niciodată nu aş vrea să ştiu când o să mor. M-ar speria prea tare acest gând.
Acum mi s-a confirmat de ce mi se spune că sunt o băbuţă într-un corp de tânără. Aseară am petrecut alături de Dana, fratele meu şi prietenele ei. Deja după ora 9 eram atât de moleşită, obosită….per total mai aveam puţin şi ajungeam pe sub masă de oboseală.
Constat că îmi vine tot mai greu să stau până mai târziu, iar de pierdut nopţile nici nu mai spun.
Mă gândeam dacă ar trebui să îmi fac griji cu privire la acest aspect, dar răspunsul este acelaşi: aşa am fost mereu. Nu mi-a plăcut niciodată să pierd nopţile din simplul motiv că nu văd utilitatea.
EEEHHH!!! Ce ştiu eu,nu?
Am văzut la tivi zilele trecute faza cu puştoaica aia care la 15 ani a murit din cauza presupusului chiuretaj pe care vroia medicul să i-l pună. De fapt tipa era însărcinată în luna a5a şi tăticul ei nu vroia ca vecinii să îi vorbească fata de rău. Numai bine că a reuşit să o bage în mormânt. Da! Eu dau vina în mare parte pe tatăl fetiţei care acum o face pe victima. Dacă puştoaica a fost inconştientă- la fel ca şi puştiulică ăla de a lăsat-o baltă- înseamnă că problema asta trebuia să suporte consecinţele. Acum există multe alte metode prin care poţi „scăpa de un copil” fără să ajungi între 4 scânduri. Există adopţia, există posibilitatea ca părinţii ei să îl crească [ca o notă personală: ai mei ar fi vrut să fac un copil şi să mi-l crească ei, dar i-am refuzat spunându-le mai în glumă mai în serios că încă mai sunt copil şi că mă pot dădăci pe mine] şi multe alte soluţii. Dar să îţi iei ploada de mână ca să o duci la avort mi se pare de-a dreptul jenant. Acum tatăl îşi plânge odrasla, deşi din punctul meu de vedere numai părinte nu se poate numi.
În fine! Poate că eu nu înţeleg atitudinea părintelui, dar un chiuretaj la 15 ani ar distruge copila aia. Vă zic din proprie experinţă- cunosc femei care au avut chiuretaj şi acum se roagă şi fac înseminări artificiale numai ca să facă un copil, dar şansele sunt slabe.
Deci chiar trebuie să decidă mereu părinţii pentru copii? Dacă greşesc? Nu odraslele lor plătesc greşelele părinţilor?:-?
Cum stăteam eu azi cuminte în Ratb vine o tipă la mine şi îmi spune:
„Bună Raluca! Eu sunt verişoara ta. Mă mai ştii?”
Reacţia mea? Am făcut ochii cât cepele speriată de ce auzisem. Din fire sunt speriată de bombe când vine vorba de străini, dar astfel de situaţii mă fac să evit pentru totdeauna acest mijloc de transport [deşi nu prea aş putea pentru că este singurul mijloc de transport care mă duce la muncă…sau la jumătatea drumului până la muncă].
De când eram la Galaţi aveam astfel de traume cu diferite individe care mă opreau pe stradă şi îmi spuneau: „VAAAAAAIII Raluca!!!! Ce ai crescut! Te ştiu de când erai mică mică mică. Mă mai ţii minte? Sunt mătuşa ta!” Astfel de întâlniri aveau prostul obicei de a mă traumatiza. Nu îmi place să aflu de vreo rudă îndepărtată în timp ce mă plimb pe stradă.
Şi cele mai urâte experienţe…asta ca să nu zic traumatizante erau cele când mergeam la magazin: VAAAIII!!! Uitaţi-o pe nepoata lu’ domnu’ Petrescu!!!
Şi uite aşa jumătate de oră eram supusă unui interogatoriu al tuturor vânzătoarelor de acolo în timp ce restul cumpărătorilor fie mă înjurau, fie se uitam compătimitor la mine. Să mai zic când mă duc la Galaţi după o perioadă mai lungă de stat la Bucureşti? De frică să nu fiu luată la întrebări prefer să ies numai seara din casă. Mai simplu şi astfel evit să fiu luată la întrebări de vreo mătuşă din partea bunicii unchiului verişorului străbunicii nepoatei bunicii verişorului meu.
P.s: vă rog, pentru liniştea mea sufletească, să nu îmi spuneţi niciodată: „aaahhh!! Ralucaaa! Ştiai că suntem verişori?”
Vă mulţumesc celor care au venit cu câteva propuneri referitoare la master, dar simt nevoia să mă explic: nu mă duc la niciun master în străinătate din câteva motive.
1. financiar nu îmi permit financiar să plec- dacă îmi permiteam făceam inclusiv facultatea
2. ţările unde facultăţile au nişte preţuri decente sunt cele în care nu m-aş vedea nici moartă
3. este suficient că mă văd cu ai mei o dată la 3-4 luni…o plecare din asta ar înseamna să mă văd cu ei o dată la secol. Credeţi că ar accepta aşa ceva? Şi aşa că merg acasă sub ameninţările lui daddy care îmi spune că dacă nu merg acasă mi-o iau…deeeeeeeeeci…
Da! Ştiu sunt pretenţioasă, dar măcar dacă dau sute de milioane pe o facultate şi pe o cazare să merg şi într-o ţară în care să mă simt bine, iar în Franţa masterul costă mai mult şi decât ambii mei rinichi…deeeeeeeci pică din schemă ideea de a merge la master în afara ţării.
Vă mulţumesc totuşi pentru propuneri!
Câ de mult aşteptam momentul în care să ies din pijamale după ora 08.00. Am deschis de dimineaţă timid ochiul cât să văd că este lumină şi eu încă sunt în pat. O bucurie de nedescris mi-a cuprins tot corpul. Acum mi-am amintit şi eu ce viaţă frumoasă şi lipsită de griji aveam în copilărie. Acum munca îmi ocupă tot timpul, iar singurele momente de libertate sunt cele de miercuri când merg la film şi timp de câteva ore uit că a doua zi o iau de la capăt.
Mi-e atât de dor de acele zile, dar o dată cu maturitatea vin şi responsabilităţile. Nu mai puteam…sau mai bine spus nu mai suportam să fiu o povară pentru părinţii mei. Nu îmi plac responsabilităţile care atârnă acum de umerii mei, dar fie că vreau, fie că nu vreau anii de liceu s-au dus demult.
Acum mă bucur de câteva zile libere, de câteva zile în care o să stau în pijamale până la 12 fără să am vreo mustrare de conştiinţă.
Desigur că titlul este oarecum ironic având în vedere că îl ultima vreme abia dacă am avut timp de mine. Sinceră să fiu nu mă aşteptam ca timpul liber după angajare să scadă dramatic. Mi-e dor de zilele în care mă trezeam la 12.00, de zilele în care stăteam numai în pijamale, în pat şi uitându-mă la filme toată ziua. Acum mă trezesc de dimineaţă, plec la muncă şi ajung la prânz poate chiar seara ruptă de oboseală, plictisită, sictirită…vai de capul meu. Îmi ignor prietenii, îmi ignor familia, îmi ignor organismul. Abia aştept ca în luna august să plec cu Raluca la mare să stăm câteva zile cu creierii la prăjit şi să ne odihnim cât mai mult.
Zilele trecute am avut o tentativă să îmi programez o zi pentru tuns. Am eşuat lamentabil. În zilele în care nu sunt la muncă dorm şi o ieşire de vreo 3 ore din casă este un chin prea mare pentru mine. Am ajuns să îmi programez inclusiv mesele…nu de alta, dar mi s-a mai întâmplat ca din cauza muncii să uit să mănânc şi să mă trezesc cu o durere de stomac insuportabilă. Groaznic!
Acum mă rog ca în zilele libere să apuc să îmi regăsesc odihna de altă fată.
E „naşpa” să fii matur! Ai prea multe responsabilităţi. Bleac!
Şi aici fac referire la răzvrătirea mea cu privire la regimul alimentar. Am rezistat o lună?
De două zile m-am reîntors la regimul pe care îl urmam pentru stomac şi mişcarea din fiecare dimineaţă.
Mami Mami!!! Promit să nu mai fac şi să fiu fată cuminte şi ascultătoare.
P.s: abia aştept să merg mâine cu Raluca la film…yey!
Zilele trecute, pe când stăteam cu mama la masă o aud cum îmi spune: auzi fată! văr’tu Adrian se însoară.
Primul gând a fost: ăla?!
Să vă explic de ce spun asta: vărul Adrian a fost un copil extrem de alintat…şi când zic extrem chiar este extrem. Copchil mai bătut în cap decât omul ăla nu am văzut în viaţa mea. În fine! Revenim la subiect.
Nu înţeleg de unde disperarea asta a părinţilor de a-şi căsători odraslele. Pentru că la urma urmelor asta este şi ideea: să scape cu acte legale de copiii lor.
Cel puţin la mine în familie aşa stă treaba: părinţii încearcă să le dea cu flit copiiilor tocmai pentru a scăpa de o grijă. Din fericire pentru mine muter văd că nu a preluat acest prost obicei de a grăbi lucrurile. Acum serios gândiţi-vă! Eu măritată? Doamne fereşte! Cine ar fi nebunul care ar avea curajul să mă ia?
Nietzsche a murit 
Comentarii recente