You are currently browsing the category archive for the ‘noi’ category.

Cum ieri nu am avut nimic important de făcut m-am gândit să revizionez desenele animate care mi-au plăcut cel mai mult. Timp de aproape 6 ore m-am uitat la desenele Disney care m-au atras cel mai mult. Păcat că puştii din ziua de azi nu mai ştiu ce înseamnă educaţie prin frumos. Acum se practică desene cu roboţei, cu maşinuţe, războaie şi tot felul de drăcovenii care nu mă atrag câtuşi de puţin.
Şi când te gândeşti cât de nerăbdători eram noi ăştia generaţia 1980-1990 să apară desenele animate de la Disney şi nunumai. Acum tehnologia i-a îndepărtat pe copii de cărţile cu poveşti, de desenele din care să înveţe ceva, de lumea reală. Aste este! Probabil că noi aştia mai „bătrâni” încă nu ne-am obişnuit cu ideea cum că tehnologia avansează, iar lumea poveştilor se află acum în urma internetului.

Pe lângă cartea de buzunar mai am o pasiune: sudoku. Dacă ar fi după mine 10 ore pe zi le-aş petrece făcând sudoku. Dacă la început mă chinuiam să fac unul simplu acum la unul pentru începători mai mult de 3 minute nu stau. Dar am trecut de mult de acest stadiu şi mă zbat pentru mediu spre avansat. Recunosc că de multe ori petrec şi peste 15 minute până să îmi iasă unul, dar nu mă las. Mi se pare un joc fantastic care îţi stimulează gândirea. Desigur că duce la dependenţă, iar eu sunt exemplul ideal: ajunsesem să visez noaptea soluţiile :)) comic, nu?

Voi ce jocuri aveţi care să vă dea dependenţă?

Mare ţi-e grădina doamne! Mai ales în rândul şoferilor. Acum vreo două zile am avut parte de o experienţă de nedescris: şoferul ratb-ul citea presa în timp ce conducea. Nu contează că avea vreo 50 de oameni pe conştiinţă. Foarte frumos.

La vârsta de 4 ani ai mei m-au dus la cămin. Acolo l-am întâlnit pe el: iepurică [numele de familie era Epure].Culmea a fost ca noi să fim şi vecini de bloc şi deci să ne vedem şi mai des. Ne amuzam teribil la cămin. De fapt mai mult eu decât el. El săracul a suferit câteva traume cu mine: nasul spart, capul spart, o mână ruptă. Ce pot spune? Eram periculoasă.
Am ajuns în clasa întâi şi eu tot cu iepurică de mână, a doua, a treia şi tot aşa. În clasa a cincea le-a spus colegilor mei de clasă că sunt „iubita” lui şi să nu încerce vreunul din ei să se dea la mine. Eram tare mândră că era prietenul meu şi tot cartierul ne ştia. Eram: iepurică şi Ioana [prietenii din copilărie îmi spuneau aşa].
Cu el m-am pupat prima dată, cu el m-am ţinut prima dată de mână, cu el m-am bătut cu apă şi zăpadă prima dată.
Mi-a povestit muter o situaţie amuzantă dintre noi doi. El şi-a luat role şi ca să fiu pe lângă el mi-am luat şi eu. Desigur că talentele mele în acest domeniu erau sub limită. Eram în scara blocului cu muter şi iepurică şi exersam mersul „minunat” cu rolele. Când m-am dezechilibrat am ţipat: „prinde-mă iepurică! prinde-mă!!!!” Aş fi putut să strig la muter care era mai puternică decât el, dar am preferat să aterizez în braţele sale. [daaaa m-a prins!!]
Daaaaaaaaaaaaaaarrr!!!! În clasa a şasea situaţia s-a schimbat. El a început să aibă alte pretenţii, alt stil de viaţă care nu concorda cu al meu. Aşa că am luat-o pe drumuri diferite. El şi-a găsit un anturaj cu care putea bea, fuma şi multe alte nebunii ale vârstei. Când am ajuns în clasa a noua el s-a mutat din cartier şi pe perioada liceului nu l-am văzut decât de vreo 4 ori. Din clasa a12a nu am mai ştiut nimic de el. Auzisem în treacăt de la cineva cum că ar fi plecat să muncească în afară. Că a renunţat la facultate şi că a ales să muncească. Atunci am realizat cât de diferiţi eram.
Povestea Ioanei şi a lui Iepurică ajunsese să fie ceva din copilăria mea.

Cu toţii ştim că pe data de 18 iunie în Bucureşti a fost concert: Aerosmith. Nu am mers la concert deoarece nu mă declar o fană înfocată a lor. În ziarele online găseai toate informaţiile despre concert. La un moment dat citesc:

21.31 Steven Tyler a avut un acces de tuse pe scenă. Şi-a revenit după ce a râgâit. Şi râgâiala i-a fost aplaudată!

Să îmi pice faţa. Asemenea respect merităm? Sau suntem atât de bătuţi în cap încât să acceptăm orice nesimţire? Dacă aş fi fost la concert şi aş fi asistat la o asemenea scenă făceam stânga împrejur şi plecam. Nu am nevoie de nesimţirea cuiva care se crede mare vedetă. Au talent şi experienţă şi tocmai din aceste cauze ar fi trebuit să aibă măcar un minim de respect faţă de cei care au plătit milioane ca să îi vadă. M-au dezamăgitr complet prin atitudinea solistului. Faptul că eşti vedetă nu înseamnă că trebuie să te porţi cu fanii tăi de parcă ar fi fost ultimii oameni de pe planetă.
Ruşine să îţi fie domnule Steve Taylor pentru nesimţirea de care ai dat dovadă în faţa unor oameni care te respectau.

Ne învârtim într-o lume în care non valorile sunt promovate mai bine decât orice altceva. În loc să promovăm cărţi, evenimente culturale, piese de teatru sau filme ne lăsăm hipnotizaţi de pipiţe cu aere de mari doamne, de bombe sexy, de blonde siliconate, de scandaluri din cluburile de fiţe din Bucureşti sau de beţiile oamenilor care au conturi cu multe zerouri.
Am ajuns să mă plictisesc să deschid zi de zi televizorul şi să văd aceleaşi persoane fără ceva semnificativ de spus fiind cap de afiş. Mă enervez când văd cum valorile adevărate ajung într-un articol pe ultima pagină ascuns într-un colţ. De ce ne limităm numai la asta? Este atât de greu să cerem cultură? Să cerem respect?
Tind să cred că aşa este. Din simplă comoditate ne limităm nivelul de aşteptări pentru că altfel nu am mai fi „cul”. Dacă ar fi să ne luăm după devoratorii de ştiri mondene nu este deloc la modă să îşi iei în fiecare luni cartea de buzunar de la Jurnalul, nu este deloc la modă să mergi măcar o dată pe lună la o expoziţie de artă sau la o piesă de teatru sau la un film.
Ce viaţi lipsite de bucurii am ajuns să avem…

Când eram mai puştoaică am auzit un băiet din ăsta de se credea mare don juan că dacă nu arăţi precum Angelina Jolie nu ai ce căuta [scuze cacofonia] la plajă. O afirmaţie deranjantă după părerea mea şi nu numai. Deh! L-am lăsat în legea lui şi mi-am văzut de viaţă. Culmea ironiei a fost să mergem la plajă gaşcă şi culmea el să fie primul cu frustrări. Că nu are muşchi, că nu putea juca x şi 0 pe pătrăţelele de pe abdomen şi multe alte lucruri. În schimb fetele care nu arătau precum Angelina Jolie, printre care se numără şi subsemnata, ne-am distrat în ultimul hal. Râdeam şi mai mult am reuşit să atragem privirile unor băieţi.
Cred că până la urmă nu contează cum arăţi, ci contează cum te simţi îm pielea ta, câtă încredere ai în tine şi mai ales cât de bine ştii să laşi la o parte răutăţile unor oameni neputincioşi.
Până la urmă ambalajul ajunge să se deterioreze, dar imaginea ta în faţa prietenilor ţine de ce acoperă ambalajul. Sunt sigură că nu există om care să nu aibă în grupul său un prieten mai altfel decât ceilalţi şi care să fie apreciat pentru glumele pe care le spune, pentru amuzamentul de care dă dovadă, de prietenia pe care o are cu fiecare din voi.
Este uşor să catalogăm un om numai pentru aspectul său fizic…şi mai ales dacă nu face parte din grupul nostru de prieteni. Fix ca la animale: ce nu face parte din haită este mâncat de viu. Nu contează cine este şi ce vrea.

Din fire nu sunt o fană a parfumurilor. Prefer deodorantul şi atât. Poate numai când mi se pune pata folosesc un parfum. Mi se pare mult prea feminin pentru ţinutele mele sport. Eh! Şi eu ca omul. În schimb sunt înnebunită după parfumurile bărbăteşti sau apă de toaletă [nu ştiu care este diferenţa]. De obicei lucrurile bărbăteşti sunt mai de calitate decât cele femeieşti: de la parfumuri şi până la haine [numai eu ştiu câte haine de bărbaţi am văzut pecare mi le doream].
Revenind la subiect! Regret că nu se găsesc şi la femei parfumuri cu o asemenea prospeţime ca la ei. La noi predomină parfumurile dulci…ca nişte mici tortuleţe cu glazură roz. BLEAC!
Sper ca într-un viitor cât mai apropiat să văd şi eu calitate în rândul rândul parfumurilor de femei.

Acum ceva vreme am promis cuiva că nu o să îmi mai tai din lungimea părului şi că nu o să mă mai vopsesc ca să vadă cum îmi stă cu părul lung şi culoare naturală.
Zis şi făcut! Buba este alta: că pe lângă faptul că a devenit o tortură să am grijă de el [îmi ia o oră să îmi fac cârlionţii] a început să îmi cadă şi mult păr. În principiu mă gândesc că este de la stres, de la oboseală, de la şampon. Nu ştiu. Nu mă pricep. De obicei când aveam probleme cu căderea părului băgam foarfeca în el şi câteva luni îmi făceam ţepi… d’ale vieţii nebunii.
Acum stau şi mă gândesc cam ce ar trebui să fac ca să îl scutesc de zecile de fire pierdute. Şi nu! Nu mă tund scurt. Mai am de aşteptat până în decembrie 2011.
Deci? Sugestii?
V-am spus că este un post cu probleme existenţiale :))

În fragedă pruncie am cunoscut un musulman: Mohamed. Era fiul unui medic şi încă necăsătorit. Era cu 4 ani mai mare decât mine: eu aveam 15 şi el 19. Am vorbit aproape un an de zile când brusc a încetat să mai vorbească cu mine. Am regretat enorm mai ales că era un om de mare calitate. După vreun an de zile m-a căutat: tatăl lui îi găsise o nevastă şi fie că a vrut, fie că nu a vrut a trebuit să se căsătoreascî. Îmi spunea că este nefericit alături de ea pentru că era educată de o familie cu reguli stricte. Că nu are curaj să îşi exprime punctele de vedere, că nu îşi dorea ca tatăl său să îi aleagă nevasta.
Am rămas surprinsă când mi-a spus că viaţa lui ajunge să fie una tipică: se duce la muncă, vine acasă şi stă cu nevasta şi atât.
De la vârsta de 19 ani nu mai ştiu nimic de el. Probabil că a devenit şi tătic şi poate că s-a obişnuit şi cu statutul de bărbat însurat.
Şi da! Regret că am pierdut un prieten cu care mă înţelegeam atât de bine.
Eh! De ale vieţii poveşti

Am intrat pe blogul acesta după ce am clickuit mai multe linkuri. Recunosc că este singurul blog cu fotografii care m-a făcut să regret că nu am darul fotografiei în sânge. Din păcate plimbatul cu aparatul foto de gât a ajuns să fie ceva comun şi plictisitor. Peste tot văd oameni cu aparate foto suspendate de gât şi lucrul ăsta mă face să îmi pierd cheful de fiecare dată când văd un blog cu poze. Apar aceleaşi idei, aceleaşi concepte, aceleaşi iluzii surprinse într-o secundă…sau chiar mai puţin.
Sunt adepta artei şi a lucrurilor create cu gust, dar din păcate secolul XXI aduce de la sine pe lângă tehnologie şi o comoditate în imaginaţia celor din spatele aparatului foto.

În ţară a venit căldura. Şi nu orice fel de căldură, ci una din aia afurisită. Care să te facă să faci câte 20 de duşuri pe minut şi să stai sub aerul condiţionat în speranţa că o să te răcoreşti puţin.
Eu sunt fana verilor, dar vara aceasta este muuuuuuuult prea călduroasă pentru mine şi mai ales pentru inima mea. Fiind anemică temperaturile extrem de ridicate mă fac să am o stare de nervozitate continuă, iar crizele de inimă devin din ce în ce mai dese. Desigur că pe lângă căldura din ratburile noastre mai am parte şi de mirosuri de inegalat…reţeta perfectă pentru a mi se face rău. Dovada? Vineri mi s-a făcut rău în drum spre casă pentru că era mult prea cald în maşină şi inima mea nu a mai rezistat.
Deci? Când vine iarna? Să mă plâng că e prea frig şi vreau să vină vara?

Cred ca sunt printre putinele persoane carora le mai este dor de sesiune. Si aici vorbesc fara nicio „vrajeala”. Imi este dor sa stau noaptea sa invat in disperare pentru ca urmeaza sa dau nu stiu cate examene. Imi este dor de facultate cand nu aveam griji, cand stiam ca mama imi plateste chiria si factura la mobil si imi facea toate poftele. M-am trezit intr-un timp mult prea scurt cu mult prea multe responsabilitati. Imi placea la nebunie sa merg la facultate si sa ies dupa aia cu fetele, ce mai conta a doua zi? Era atat de bine sa nu ai griji…restantele le luam mereu cu note mari [ :)) ] si viata era roza :))
Acum, din pacate, situatia sta cu totul altfel. Sunt curioasa daca situatia la master o sa se schimbe si daca o sa revin la placerea de a invata pentru examene.

Zilele trecute am văzut la tivi o reclamă care m-a băgat în sperieţi: mi-a amintit de o scenă din Kill Bill când se caftesc două tipe în bucătărie. Reclama este la un suc de portocale. Mama cheamă copilul să mănânce o portocală, copilul refuză şi ea se pune pe făcut nişte scheme de kong fu panda şi face sucul natural. Sinceră să fiu pe mine reclama asta mă cam bagă în sperieţi. Nu ştiu de ce, dar pur şi simplu mă îngrozeşte. Poate că datorită piticilor mei la cap am şi părerea asta…sau nu sunt singura?

Persoanele care mă cunosc ştiu că sunt cea mai nonviolentă persoană de pe faţa planetei. Când mă enervez fie ţip, fie înjur, dar niciodată nu folosesc violenţa pe post de metodă de afirmare. Buuun!!! Că am lămurit acest aspect să prezint şi povestioara.
La muncă am fost acuzată că am fost la un pas să sar la bătaie la o colegă de muncă pentru că făcuse o boacănă suficient de mare şi mă dusesem să lămuresc şi eu situaţia. Şefa ei a crezut că am de gând să o părui şi a sărit la jugulara mea. Eu i-am explicat că prefer să vorbesc cu respectiva decât să îi fac reclamaţie care să o coste. Desigur că a fost suficient să ajungă şi la urechile uneia dintre şefele mele. Culmea? Individa aia şi-a spus nemulţumirea atât de tare cât să audă jumătate din persoanele din jur. Culmea? Şi eu eram prin zonă. Ce puteam face? Nimic. Pentru că degeaba m-aş chinui să explic…nu sunt pupincuristă precum alţii.
Din păcate situaţia mi-a adus şi o neplăcere: pe lângă nervii acumulaţi m-am ales şi cu o durere de stomac de toată frumuseţea.
Acum vine întrebarea mea: cât de penibil arăţi bârfind la 50 şi ceva de ani o ploadă de 20 şi ceva de ani.
TRIST!

Găsisem în „Amantul doamnei Chatterley” o întrebare care mi-a dat de gândit: ai vrea să fii nemuritor?
Sinceră să fiu nu ştiu cât de mult mi-aş dori să fiu nemuritoare, să văd cum puţin câte puţin dispar toţi oamenii importanţi din viaţa mea. De la familie şi până la prieteni. Aş putea să îmi fac alţi prieteni, alţi iubiţi, să am mereu o altă familie, dar…ce rost ar avea să trăieşti la nesfârşit aceleaşi lucruri, aceleaşi sentimente.
Joaca asta cu viaţa nu este pentru mine, deşi recunosc că aş fi tare curioasă să văd cum arată anul 2100 sau 2200 sau…3000.
Voi ce părere aveţi?

S-a găsit un individ să comenteze pe blogul meu înjurându-mă şi făcându-mă cu ou şi cu oţet. Deja m-am obişnuit cu diverşi frustraţi care nu au ce face acasă şi se pun pe înjurat pe bloguri. Sunt la ordinea zilei astfel de răutăţi, dar acum vine întrebarea mea: de ce mă citeşti dacă nu îţi place de „moaca mea”, de ceea ce scriu, de ideile mele, de mentalitatea mea, etc.
Chiar consideraţi oameni buni că îmi pasă? De ce mi-ar păsa? De ce m-aş coborî la nivelul unui nesimţit care crede că dacă mă face „vacă proastă” sau „ţigancă” o să mă facă să îmi închid blogul sau că o să mă pun pe plâns?
Dragii mei mă doare fix la moţul de la bască de părerile voastre infantile şi lipsite de orice justificare. Dragul meu să ştii că nu sunt „rrom”. Faptul că am un ten mai închis [culmea este că mulţi mi-au spus că-s albă ca brânza] se datorează faptului că soarele îşi pune amprenta în fiecare vară asupra mea. În fine!
Vă explic pentru ultima oară: nu vă place? Nu intraţi. Nu am pus niciodată cuţitul la gât cuiva ca să mă citească. Dacă m-ar citi o singură persoană pentru mine ar fi suficient. Nu am nevoie de lepre care să îmi consume energia şi timpul aiurea.
Cu mult respect, Cire!

Când eram puştoiacă mă uitam cu daddy la meciurile de fotbal ale României. Aveam ce vedea şi îmi plăcea să văd cum în poarta rivalilor mai intră o minge de-a noastră. Din păcate nu acelaşi lucru pot spune şi despre fotbalul românesc de acum. Sunt şi fotbalişti buni, nu zic nu, dar ăia fie nu sunt băgaţi în seamă, fie sunt plecaţi. Şi nu mă refer la Chivu care este rănit 24 din 24 sau la Mutu care se distrează cu cocaina şi alte celea. Acum fotbaliştii noştri nu mai au simţul responsabilităţii, nu mai sunt educaţi, nu mai sunt preocupaţi să joace. Au alte preocupări precum: cluburile, Dorobanţi, pipiţele, maşinile scumpe sau banii. Ultima oară când m-am mai uitat la un meci al românilor a fost acum ceva ani când Nicoliţă a uitat care este poarta sa de vreo 2 ori…suficient cât să pierdem.
Pe lângă jucătorii de toată jena mai sunt şi galeriile care te fac să blestemi că te-ai născut român. Toţi inepţii, redarzii şi nesimţiţii ajung să fie în galerii purtându-se ca şi când s-ar afla în propria cocină. Am văzut inclusiv puştani de 8 ani împreună cu părinţii care înjurau ca la uşa cortului. Am jurat că în viaţa mea nu o să mai merg la un meci de fotbal până nu o să se înveţe bunele maniere pe stadion şi în afara sa.
Cercam multe,nu?

„Niciodată, parcă, nu dorise mai mult o femeie. Iar ea, înălţată în braţele lui, îi zări scâteierea ochilor dilataţi. Îi strângea cu furie trupul la pieptul lui. Şi ea îşi spunea „Da! Am să-i cedez! Da! Am să-i cedez! ” ”

O carte care te învaţă ce înseamnă iubirea, pasiunea, egoismul, sacrificiul. Nu regret câtuşi de puţin că mi-am dat ultimii bani din buzunar ca să mi-o cumpăr

Mă uitam acum ceva zile pe un site cu nişte poze cu diferite dudui siliconate, operate, rujate, aranjate. Sentimentul de superficialitate m-a cuprins în secunda doi. Am zis de multe ori că sunt împotriva retuşărilor chirurgicale şi o să rămân la părerea mea multă vreme de acum încolo. Totuşi, am observat cât de „păpuşi Barbie” par unele dudui şi lucrul acesta mă îngrozeşte. Unde este naturaleţea? Unde este frumuseţea de la mama natură?
De când mă ştiu am fost adepta stilului natural. Aş fi ipocrită să spun că nu m-am machiat niciodată sau că nu am vrut să fac unele retuşuri corpului, dar niciodată nu am acceptat posibilitatea să ajung sub bisturiu. Nimic nu mi se pare mai frumos decâ o femeie naturală, o femeie care ştie să fie frumoasă prin gesturi, printr-un machiaj discret sau chiar printr-o ţinută simplă. Din păcate superficialitatea secolului XXI a pus stăpânire pe majoritatea femeilor: trăim după imaginile văzute din reviste. Zeci de reviste pentru femei care te „învaţă” cum să fii mai frumoasă folosind tone de machiaj [sinceră să fiu mai bine din jumătatea produselor pentru femei nu le văd rostul].
Din fericire pentru mine a mea muter m-a învăţat că o femeie este mai feminină şi mai frumoasă nu datorită sutelor de produse, ci datorită atitudinii. Câţi dintre voi, dragii mei bărbaţi, nu aţi întors capul după o femeie sigură pe ea?
Ştiu că o să fiu criticată pentru că am curajul să zic cu voce tare aceste lucruri, dar poate aşa, din vorbă în vorbă, o să se ajungă la evitarea superficialităţii acute.

Mai 2017
L M M M V S D
« Iul    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Arhive

Powered by BannerFans.com
Blogul lui Crin

Photobucket
Sibienii.ro -Stirile care dau aroma cafelei tale
Spune NU drogurilor!
banner nou