You are currently browsing the category archive for the ‘esenta’ category.
Asta e din aia cu dedicaţie
Cum ieri nu am avut nimic important de făcut m-am gândit să revizionez desenele animate care mi-au plăcut cel mai mult. Timp de aproape 6 ore m-am uitat la desenele Disney care m-au atras cel mai mult. Păcat că puştii din ziua de azi nu mai ştiu ce înseamnă educaţie prin frumos. Acum se practică desene cu roboţei, cu maşinuţe, războaie şi tot felul de drăcovenii care nu mă atrag câtuşi de puţin.
Şi când te gândeşti cât de nerăbdători eram noi ăştia generaţia 1980-1990 să apară desenele animate de la Disney şi nunumai. Acum tehnologia i-a îndepărtat pe copii de cărţile cu poveşti, de desenele din care să înveţe ceva, de lumea reală. Aste este! Probabil că noi aştia mai „bătrâni” încă nu ne-am obişnuit cu ideea cum că tehnologia avansează, iar lumea poveştilor se află acum în urma internetului.
Azi pe TVR 1 a fost concert Patricia Kaas. Am stat cu ochii lipiţi de monitor şi cu urechile la boxe. Rar îţi este dat să vezi şi să asculţi aşa muzică de calitate.
Pe lângă cartea de buzunar mai am o pasiune: sudoku. Dacă ar fi după mine 10 ore pe zi le-aş petrece făcând sudoku. Dacă la început mă chinuiam să fac unul simplu acum la unul pentru începători mai mult de 3 minute nu stau. Dar am trecut de mult de acest stadiu şi mă zbat pentru mediu spre avansat. Recunosc că de multe ori petrec şi peste 15 minute până să îmi iasă unul, dar nu mă las. Mi se pare un joc fantastic care îţi stimulează gândirea. Desigur că duce la dependenţă, iar eu sunt exemplul ideal: ajunsesem să visez noaptea soluţiile :)) comic, nu?
Voi ce jocuri aveţi care să vă dea dependenţă?
Găsisem o poză din trecut pe care credeam că am şters-o. Nu ştiu ce mi-a venit să mă uit la ea, dar am zis că merită să văd dacă trecutul mai are vreun efect asupra mea. Nimic. Nicio bătaie, nicio tresărire, nimic. Mă gândeam cum de am reuşit să uit un om aşa de repede. Acum există un EL care mereu mi-a demonstrat că am meritat cele mai frumoase şi bune lucruri, care mi-a oferit liniştea pe care o căutam cu atâta pasiune din „fragedă pruncie”, care m-a protejat, care m-a alintat, care m-a învăţat multe lucruri şi care mi-a „domolit” firea de cele mai multe ori vulcanică. Cine ar fi crezut că o să las aşa de uşor trecutul acolo unde îi este locul şi că o să ne „amorezăm” aşa de repede. Şi ştiţi ce este culmea? Nu regret şi nu o să regret nicio secundă faptul că am acordat şansa cuiva care merită.
Cum se scrie mai nou România:
Acum un an şi jumătate am primit o floare. Şi floarea mea a crescut şi s-a făcut mare, dar a apărut şi o problemă. A crescut atât de mult încât frunzele au început să se rupă şi nu ştiu ce să le fac. Să îi iau oare o scăriţă din aia pentru flori ca să o ajute?
Chiar nu mă pricep la grădinărit şi aş avea nevoie de ajutor.
Săptămâna aceasta a fost „The back up plan”. Un film destul de lejer, dar care m-a făcut să râd cu lacrimi. Rar râd cu lacrimi la un film, dar acesta m-a amuzat teribil. Este simplu ca şi acţiune, dar merită toţi banii.
Vi-l recomand cu căldură!!!
Mare ţi-e grădina doamne! Mai ales în rândul şoferilor. Acum vreo două zile am avut parte de o experienţă de nedescris: şoferul ratb-ul citea presa în timp ce conducea. Nu contează că avea vreo 50 de oameni pe conştiinţă. Foarte frumos.
La vârsta de 4 ani ai mei m-au dus la cămin. Acolo l-am întâlnit pe el: iepurică [numele de familie era Epure].Culmea a fost ca noi să fim şi vecini de bloc şi deci să ne vedem şi mai des. Ne amuzam teribil la cămin. De fapt mai mult eu decât el. El săracul a suferit câteva traume cu mine: nasul spart, capul spart, o mână ruptă. Ce pot spune? Eram periculoasă.
Am ajuns în clasa întâi şi eu tot cu iepurică de mână, a doua, a treia şi tot aşa. În clasa a cincea le-a spus colegilor mei de clasă că sunt „iubita” lui şi să nu încerce vreunul din ei să se dea la mine. Eram tare mândră că era prietenul meu şi tot cartierul ne ştia. Eram: iepurică şi Ioana [prietenii din copilărie îmi spuneau aşa].
Cu el m-am pupat prima dată, cu el m-am ţinut prima dată de mână, cu el m-am bătut cu apă şi zăpadă prima dată.
Mi-a povestit muter o situaţie amuzantă dintre noi doi. El şi-a luat role şi ca să fiu pe lângă el mi-am luat şi eu. Desigur că talentele mele în acest domeniu erau sub limită. Eram în scara blocului cu muter şi iepurică şi exersam mersul „minunat” cu rolele. Când m-am dezechilibrat am ţipat: „prinde-mă iepurică! prinde-mă!!!!” Aş fi putut să strig la muter care era mai puternică decât el, dar am preferat să aterizez în braţele sale. [daaaa m-a prins!!]
Daaaaaaaaaaaaaaarrr!!!! În clasa a şasea situaţia s-a schimbat. El a început să aibă alte pretenţii, alt stil de viaţă care nu concorda cu al meu. Aşa că am luat-o pe drumuri diferite. El şi-a găsit un anturaj cu care putea bea, fuma şi multe alte nebunii ale vârstei. Când am ajuns în clasa a noua el s-a mutat din cartier şi pe perioada liceului nu l-am văzut decât de vreo 4 ori. Din clasa a12a nu am mai ştiut nimic de el. Auzisem în treacăt de la cineva cum că ar fi plecat să muncească în afară. Că a renunţat la facultate şi că a ales să muncească. Atunci am realizat cât de diferiţi eram.
Povestea Ioanei şi a lui Iepurică ajunsese să fie ceva din copilăria mea.
Un fel de-a mai lungi,cea mai frumoasa zi
Ar fi dac-am mai putea minti.
Am da ceasul inapoi,ai fierbe doua oua moi
Mi-ai spune ca-n casa,suntem doar noi
.
Tacerea te-ar ajuta,sa scapi de-ntrebarea mea
Din toate-ntrebarile,cea mai grea
Cand seara s-ar face gri,nu te-ai mai putea stapani
Din baie la telefon,ai vorbi.
Cu glasul intunecat,cu aerul imbufnat
Orice numai sa ma vezi,plecat.
Si-atunci te-ntrebi mai stii,cea mai frumoasa zi?
A fost la-nceput cand nu ma puteai mintï.
Cu toţii ştim că pe data de 18 iunie în Bucureşti a fost concert: Aerosmith. Nu am mers la concert deoarece nu mă declar o fană înfocată a lor. În ziarele online găseai toate informaţiile despre concert. La un moment dat citesc:
21.31 Steven Tyler a avut un acces de tuse pe scenă. Şi-a revenit după ce a râgâit. Şi râgâiala i-a fost aplaudată!
Să îmi pice faţa. Asemenea respect merităm? Sau suntem atât de bătuţi în cap încât să acceptăm orice nesimţire? Dacă aş fi fost la concert şi aş fi asistat la o asemenea scenă făceam stânga împrejur şi plecam. Nu am nevoie de nesimţirea cuiva care se crede mare vedetă. Au talent şi experienţă şi tocmai din aceste cauze ar fi trebuit să aibă măcar un minim de respect faţă de cei care au plătit milioane ca să îi vadă. M-au dezamăgitr complet prin atitudinea solistului. Faptul că eşti vedetă nu înseamnă că trebuie să te porţi cu fanii tăi de parcă ar fi fost ultimii oameni de pe planetă.
Ruşine să îţi fie domnule Steve Taylor pentru nesimţirea de care ai dat dovadă în faţa unor oameni care te respectau.
Ne învârtim într-o lume în care non valorile sunt promovate mai bine decât orice altceva. În loc să promovăm cărţi, evenimente culturale, piese de teatru sau filme ne lăsăm hipnotizaţi de pipiţe cu aere de mari doamne, de bombe sexy, de blonde siliconate, de scandaluri din cluburile de fiţe din Bucureşti sau de beţiile oamenilor care au conturi cu multe zerouri.
Am ajuns să mă plictisesc să deschid zi de zi televizorul şi să văd aceleaşi persoane fără ceva semnificativ de spus fiind cap de afiş. Mă enervez când văd cum valorile adevărate ajung într-un articol pe ultima pagină ascuns într-un colţ. De ce ne limităm numai la asta? Este atât de greu să cerem cultură? Să cerem respect?
Tind să cred că aşa este. Din simplă comoditate ne limităm nivelul de aşteptări pentru că altfel nu am mai fi „cul”. Dacă ar fi să ne luăm după devoratorii de ştiri mondene nu este deloc la modă să îşi iei în fiecare luni cartea de buzunar de la Jurnalul, nu este deloc la modă să mergi măcar o dată pe lună la o expoziţie de artă sau la o piesă de teatru sau la un film.
Ce viaţi lipsite de bucurii am ajuns să avem…
Când eram mai puştoaică am auzit un băiet din ăsta de se credea mare don juan că dacă nu arăţi precum Angelina Jolie nu ai ce căuta [scuze cacofonia] la plajă. O afirmaţie deranjantă după părerea mea şi nu numai. Deh! L-am lăsat în legea lui şi mi-am văzut de viaţă. Culmea ironiei a fost să mergem la plajă gaşcă şi culmea el să fie primul cu frustrări. Că nu are muşchi, că nu putea juca x şi 0 pe pătrăţelele de pe abdomen şi multe alte lucruri. În schimb fetele care nu arătau precum Angelina Jolie, printre care se numără şi subsemnata, ne-am distrat în ultimul hal. Râdeam şi mai mult am reuşit să atragem privirile unor băieţi.
Cred că până la urmă nu contează cum arăţi, ci contează cum te simţi îm pielea ta, câtă încredere ai în tine şi mai ales cât de bine ştii să laşi la o parte răutăţile unor oameni neputincioşi.
Până la urmă ambalajul ajunge să se deterioreze, dar imaginea ta în faţa prietenilor ţine de ce acoperă ambalajul. Sunt sigură că nu există om care să nu aibă în grupul său un prieten mai altfel decât ceilalţi şi care să fie apreciat pentru glumele pe care le spune, pentru amuzamentul de care dă dovadă, de prietenia pe care o are cu fiecare din voi.
Este uşor să catalogăm un om numai pentru aspectul său fizic…şi mai ales dacă nu face parte din grupul nostru de prieteni. Fix ca la animale: ce nu face parte din haită este mâncat de viu. Nu contează cine este şi ce vrea.
Cum veneam eu frumos de la muncă vai de capul meu, dornică de un duş rece şi ceva de băgat la maţ, m-akm urcat într-un ratb full.
În spatele meu se postase un „domn” pe la vreo 60 de ani, respectabil, la costum, aranjat toate alea. Şi se tot foia pe la spatele meu. Iniţial am zis că îl deranjează ghiozdanul meu aşa că l-am dat jos. Credeţi că s-a potolit? Nu! Repeta aceeaşi mişcare enervantă. M-am strâns să nu îl incomodez şi el hopa după mine, când deodată simt ceva tare în zona fundului. Am simţit că înnebunesc. Omu îşi găsise o activitate dubioasă cu fundul meu. Scandal nu puteam face: cine ar crede o puştoaică în locul unui domn aranjat?
M-am aşezat în cea mai incomodă poziţie astfel încât să nu aibă cum să mai aibă acces la fundul meu şi m-am rugat să ajung mai repede în staţie. La prima am coborât.
Şi cică să respecţi bătrânii.
Din fire nu sunt o fană a parfumurilor. Prefer deodorantul şi atât. Poate numai când mi se pune pata folosesc un parfum. Mi se pare mult prea feminin pentru ţinutele mele sport. Eh! Şi eu ca omul. În schimb sunt înnebunită după parfumurile bărbăteşti sau apă de toaletă [nu ştiu care este diferenţa]. De obicei lucrurile bărbăteşti sunt mai de calitate decât cele femeieşti: de la parfumuri şi până la haine [numai eu ştiu câte haine de bărbaţi am văzut pecare mi le doream].
Revenind la subiect! Regret că nu se găsesc şi la femei parfumuri cu o asemenea prospeţime ca la ei. La noi predomină parfumurile dulci…ca nişte mici tortuleţe cu glazură roz. BLEAC!
Sper ca într-un viitor cât mai apropiat să văd şi eu calitate în rândul rândul parfumurilor de femei.
Nietzsche a murit 
Comentarii recente