You are currently browsing the category archive for the ‘gaşca’ category.

La vârsta de 4 ani ai mei m-au dus la cămin. Acolo l-am întâlnit pe el: iepurică [numele de familie era Epure].Culmea a fost ca noi să fim şi vecini de bloc şi deci să ne vedem şi mai des. Ne amuzam teribil la cămin. De fapt mai mult eu decât el. El săracul a suferit câteva traume cu mine: nasul spart, capul spart, o mână ruptă. Ce pot spune? Eram periculoasă.
Am ajuns în clasa întâi şi eu tot cu iepurică de mână, a doua, a treia şi tot aşa. În clasa a cincea le-a spus colegilor mei de clasă că sunt „iubita” lui şi să nu încerce vreunul din ei să se dea la mine. Eram tare mândră că era prietenul meu şi tot cartierul ne ştia. Eram: iepurică şi Ioana [prietenii din copilărie îmi spuneau aşa].
Cu el m-am pupat prima dată, cu el m-am ţinut prima dată de mână, cu el m-am bătut cu apă şi zăpadă prima dată.
Mi-a povestit muter o situaţie amuzantă dintre noi doi. El şi-a luat role şi ca să fiu pe lângă el mi-am luat şi eu. Desigur că talentele mele în acest domeniu erau sub limită. Eram în scara blocului cu muter şi iepurică şi exersam mersul „minunat” cu rolele. Când m-am dezechilibrat am ţipat: „prinde-mă iepurică! prinde-mă!!!!” Aş fi putut să strig la muter care era mai puternică decât el, dar am preferat să aterizez în braţele sale. [daaaa m-a prins!!]
Daaaaaaaaaaaaaaarrr!!!! În clasa a şasea situaţia s-a schimbat. El a început să aibă alte pretenţii, alt stil de viaţă care nu concorda cu al meu. Aşa că am luat-o pe drumuri diferite. El şi-a găsit un anturaj cu care putea bea, fuma şi multe alte nebunii ale vârstei. Când am ajuns în clasa a noua el s-a mutat din cartier şi pe perioada liceului nu l-am văzut decât de vreo 4 ori. Din clasa a12a nu am mai ştiut nimic de el. Auzisem în treacăt de la cineva cum că ar fi plecat să muncească în afară. Că a renunţat la facultate şi că a ales să muncească. Atunci am realizat cât de diferiţi eram.
Povestea Ioanei şi a lui Iepurică ajunsese să fie ceva din copilăria mea.

Anunțuri

Când eram mai puştoaică am auzit un băiet din ăsta de se credea mare don juan că dacă nu arăţi precum Angelina Jolie nu ai ce căuta [scuze cacofonia] la plajă. O afirmaţie deranjantă după părerea mea şi nu numai. Deh! L-am lăsat în legea lui şi mi-am văzut de viaţă. Culmea ironiei a fost să mergem la plajă gaşcă şi culmea el să fie primul cu frustrări. Că nu are muşchi, că nu putea juca x şi 0 pe pătrăţelele de pe abdomen şi multe alte lucruri. În schimb fetele care nu arătau precum Angelina Jolie, printre care se numără şi subsemnata, ne-am distrat în ultimul hal. Râdeam şi mai mult am reuşit să atragem privirile unor băieţi.
Cred că până la urmă nu contează cum arăţi, ci contează cum te simţi îm pielea ta, câtă încredere ai în tine şi mai ales cât de bine ştii să laşi la o parte răutăţile unor oameni neputincioşi.
Până la urmă ambalajul ajunge să se deterioreze, dar imaginea ta în faţa prietenilor ţine de ce acoperă ambalajul. Sunt sigură că nu există om care să nu aibă în grupul său un prieten mai altfel decât ceilalţi şi care să fie apreciat pentru glumele pe care le spune, pentru amuzamentul de care dă dovadă, de prietenia pe care o are cu fiecare din voi.
Este uşor să catalogăm un om numai pentru aspectul său fizic…şi mai ales dacă nu face parte din grupul nostru de prieteni. Fix ca la animale: ce nu face parte din haită este mâncat de viu. Nu contează cine este şi ce vrea.

În fragedă pruncie am cunoscut un musulman: Mohamed. Era fiul unui medic şi încă necăsătorit. Era cu 4 ani mai mare decât mine: eu aveam 15 şi el 19. Am vorbit aproape un an de zile când brusc a încetat să mai vorbească cu mine. Am regretat enorm mai ales că era un om de mare calitate. După vreun an de zile m-a căutat: tatăl lui îi găsise o nevastă şi fie că a vrut, fie că nu a vrut a trebuit să se căsătoreascî. Îmi spunea că este nefericit alături de ea pentru că era educată de o familie cu reguli stricte. Că nu are curaj să îşi exprime punctele de vedere, că nu îşi dorea ca tatăl său să îi aleagă nevasta.
Am rămas surprinsă când mi-a spus că viaţa lui ajunge să fie una tipică: se duce la muncă, vine acasă şi stă cu nevasta şi atât.
De la vârsta de 19 ani nu mai ştiu nimic de el. Probabil că a devenit şi tătic şi poate că s-a obişnuit şi cu statutul de bărbat însurat.
Şi da! Regret că am pierdut un prieten cu care mă înţelegeam atât de bine.
Eh! De ale vieţii poveşti

Mă întreba cineva la un moment dat dacă aş fi dispusă să îmi vând blogul (asta dacă ar fi unul cu mii de vizitatori unici). Răspunsul meu a fost unul cât se poate de simplu: NU!
Am văzut mulţi bloggeri care şi-au vâbdut munca şi sinceră să fiu acum nu mă mai obosesc să le intru pe blog pentru simplul fapt că nu îi mai reprezintă. Acesta este şi motivul pentru care nu l-aş vinde niciodată pe Nietzsche. În primul rând că s-a format o idee despre el şi despre ce este scris, iar schimbarea „titularului” ar aduce de la sine şi o schimbare în conţinut. Cum nu aş mai fi eu deţinătorul cu drepturi depline automat că nu ar mai fi aceleaşi subiecte. Am citit un blog care şi-a schimbat „patronul” şi sinceră să fiu nu mă mai atrăgea câtuşi de puţin. Aşa că am renunţat la a-mi mai pierde vremea pe el.
Nu am mulţi cititori şi nici nu ţin morţiş să am vreo celebritate de blog, dar este o bucată din mine, mulţi au ajuns să mă cunoască datorită lui şi sunt sigură că nu i-ar încânta ideea de a scrie alţii decât mine.
Dar asta nu mă împiedică să nu mai las câte unul să scrie pe blog. Exemplul cel mai elocvent este P care de multe ori mi-l şi administrează.
Deci! Ca o concluzie: Nietzsche rămâne în mâinile Cireşicii până… se plictiseşte ea de el.
S-a înţeles?

Cum stăteam aşa şi leneveam în pat s-a aprins un beculeţ: vine 1 iunie. Adică ziua copilului. YAY!!!!Asta înseamnă că trebuie să sărbătoresc ziua mea în cel mai frumos mod cu putinţă. Voi ce planuri aveţi de 1 iunie?

Din fire sunt o persoană care îşi revine suficient de repede dintr-o despărţire. Uneori mult prea repede, dar sunt persoane care fac o tragedie dintr-o despărţire. De cele mai multe ori ajung să fiu foarte rea cu persoana respectivă pentru că nu înţeleg de ce ai suferi după un om care nu a ştiut să te preţuiască.
Am avut o discuţie destul de aprinsă zilele trecute cu o prietenă care nici în acest moment nu a trecut peste despărţirea cu exul…de un an de zile. Ea mi-a spus că a fost mult timp cu el şi că a ţinut la el şi că îi vine greu să renunţe la ideea că el şi-a văzut de viaţă fără ea. I-am explicat pe un ton cât de poate de neprietenos faptul că omului ăluia nu i-a păsat de ea niciun moment şi că dacă el a avut „nesimţirea” să meargă mai departe ea de ce nu face asta?
În fine!
Poate toate aceste lucruri depăşesc puterea mea de înţelegere şi poate că sunt atât de superficială încât nu pot să sufăr după cineva îndeajuns de mult…rea mai sunt :))

În această seară am mers iar la film. Păstrez tradiţia: miercurea este zi de film.

Filmul „Losers” merită. Este un film care te face să râzi, să fii cu sufletul la gură, să îţi încânte urechile. Deşi are povestea tipică a americanilor este un film pe care vi-l recomand.
După film am dat o raită prin magazine. Poate poate o să găsesc şi eu ceva drăguţ sau măcar accesibil la preţ. NIMIC! Asta am găsit. M-am umplut şi mai mult de nervi pentru că toate hainele îmi erau mici la bust, erau prea colorate, prea prost croite. Am spus că o haină nu merită să ajungă în dulapul meu atâta vreme cât nu îmi încântă privirea. Culmea culmilor a fost când am probat o cămăşuţă XL care la bust îmi era extrem de mică şi în rest era imensă. Sunt curioasă după ce tipar a fost realizată. În fine!
Per total? Am avut un sfârşit de zi care s-a terminat relativ frumos.
De ce zic relativ frumos? Pentru că nenea de la RATB s-a gândit să facă miştouri de mine. Îmi închidea uşa în nas şi când mă duceam la una deschisă o închidea pe aia şi o deschidea pe cea anterioară. A făcut faza asta până m-am enervat şi l-am înjurat suficient de tare. DA! Am înjurat. Am zis că zilele astea nu am dispoziţia necesară să iau parte la nişte glume proaste.

Cel mai mult mă enervează când cineva îmi promite că îmi dă telefon şi deodată uită subit să mă mai sune.
În trecut aveam prostul obicei de a crede în ceea ce îmi spuneau oamenii. De curând mi-a mai venit mintea la cap…sau cel puţin aşa credeam.
Acum ceva vreme o sunasem pe o prietenă să mai ieşim şi noi la un pahar de bârfă: ce se mai întâmplă în vieţile noastre, ce ne-am mai luat, cum mai merge cu munca etc, etc, etc.
Numai bine că tipa îmi spune: stai liniştită că te sun mâine să îţi spun când şi unde ne vedem. Şi uite aşa am stat eu ca fraiera [asta ca să nu zic ca proasta] aşteptând minunatul apel care…ghiciţi ce?! nu a mai apărut. O dată cu trecerea zilei nervii mei au avut timp suficient cât să crească şi să devină din ce în ce mai … aprinşi.
Desigur că astfel de atitudini eu nu pot ierta. Prefer să aud că nu ai chef să ieşim, că nu ai timp de mine, că x, că y, dar să nu îmi spui că mă suni şi culmea…nu mă suni.
Cu această întâmplare am ajuns să îmi pun maaari întrebări cu privire la prietenii…sau nu, reformulez!…cu privire la oamenii din viaţa mea.
Ori eşti serios, ori uiţi de existenţa mea.
Simplu,nu?

Am ajuns la concluzia asta în clipa în care m-am angajat. Nu mai am timp ca în trecut să ies, să petrec, să mă distrez. Acum trag cu dinţii de fiecare minuţel liber. Ştiu că nu am un program atât de aglomerat, dar munca şi drumul până la muncă mă obosesc enorm.
Zilele trecute m-am supărat pe o prietenă care m-a lăsat să îi aştept telefonul o zi întreagă. Finalul? Duminica mea s-a dus de râpă. Este a doua şi ultima oară când îmi face asta.
Alţii se supără că nu mai am timp de ei, că îi ignor, că acum nu îi mai bag în seamă, că prefer să ies cu colegii de muncă, etc. Le-am explicat că nu am cum să mă împart în 100. Sâmbăta şi duminica ies cu cea mai mare plăcere cu ei, putem vorbi la telefon sau pe messenger, dar cam atât. Nu îmi mai permit să pierd nopţile. A doua bubă ar fi stomacul care nu mă lasă să îmi mai fac de cap atenţionându-mă cu nişte dureri incredibile.
Îmi pare rău că unii nu vor să înţeleagă că este timpul să se maturizeze, că nu pot sta pe banii părinţilor, că în perioada asta orice loc de muncă este raiul pe pământ şi în timp ce alţii freacă menta eu îmi caut un al doilea loc de muncă.

Mi-am amintit zilele trecute de o ceartă pe care am avut-o cu cineva. Referitor la lipsa mea de încredere. Pe bună dreptate omul avea motive să fie supărat pe mine pentru că până acum nu mi-a demonstrat că nu ar fi demn de încrederea mea, dar eu…desigur că am dat-o în bară.
De unde şi neîncrederea mea în oameni? Şi aici mă refer nu numai la relaţii, ci şi la prieteni.
Din fragedă pruncie am crezut în oameni şi în bunătatea lor. Credeam şi încă mai cred în lumea aia perfectă, cu fluturaşi, inimioare şi steluţe. Desigur că de fiecare dată primeam câte o palmă ca să îmi amintească faptul că nu e totul atât de roz pe cât credeam.
Acest lucru mă macină. Mă macină că acum îmi vine greu să mai am încredere în oameni, că durează luni până cineva mă face să am încredere orbeşte în el. Acum durează până cineva poate să discute cu mine fără să simtă uneori nevoia de a mă lua la bătaie.
Muter spunea că îmi folosesc „viperismul” ca să mă apăr…şi cred că are dreptate…sau nu…nu ştiu.
Oricum de mult prea multe ori am observat că puţine sunt persoanele care au răbdare cu mine şi care încearcă să îmi câştige încrederea. Câte au fost până acum?
2

De foarte multe ori am citit cum diferiţi indivizi se plângeau că nu au trafic, că deşi scriu de câteva luni nu le ies bani etc etc.
Ce am de zis?
Păi:
1. niciodată nu spune că eşti cel mai bun. Nu cred în cel mai bun blogger pentru că asta ar înseamna să nu aibă niciun comentariu contra- şi aşa ceva nu există.
2. scrie corect româneşte. Sau măcar încearcă. Recunosc că nu sunt perfecţiunea întruchipată la capitolul limba română, dar încerc pe tot posibilul să nu fac greşeli urâte de gramatică.
3. să faci asta din plăcere. Dacă scrii doar ca să scoţi nişte bani şi nu este o plăcere poţi fi sigur/ă că nu o să reuşeşti prea devreme…poate chiar deloc.
4. nu te aştepta la miracole peste noapte. Eu scriu de aproape 2 ani. În doi ani am adunat în jurul a 400 de vizitatori şi mai multe înjurături.
5. nu cere ajutorul decât dacă ştii cum. Bloggerii cu vechime sunt puţin cam „zgârciţi” la capitolul ajutor. Îi înţeleg perfect. Nici mie nu mi-ar conveni să se promoveze un „vai de capu lui” pe munca mea. Îi admir pe cei din prima linie pentru că au ajuns unde au ajuns fără să ceară ajutorul nimănui.
6. fii constant. Nu scrie un articol la lună. Poţi fi sigur că aşa nu ajungi nicăieri. Ori ai un număr de 3-4 articole pe zi ori….lasă-te păgubaş.
7. scrie ce îţi place. Niciodată nu o să scriu despre tehnologie. De ce? Pentru că nu mă pricep. Cititorilor mei le place să citească despre idioţeniile mele de zi cu zi, iar mie îmi place să le povestesc aceste lucruri.
8. nu spera la miliarde. Nimeni nu o să te plătească cu sume imense din prima.
9. ocupă-te de el. Nu îl lasă în plata domnului. Ai grijă ca mereu să fie ordonat, fumos scris şi cât mai simplu la privit. Să nu stai cu orele să cauţi ceva.
10. fii educat. Educaţie în blogging lipseşte în cazul multor persoane. Dacă înjuri şi te porţi ca şi când te-ar fi dat părinţii afară din casă nimeni nu o să fie atras de acest stil vulgar.

Succesuri!

Ca de fiecare dată se găseşte cineva care să îmi reamintească de minunaţii mei pitici de la cap. Ce este drept eu chiar ţin la ei şi ar fi urât din partea mea să îi ignor de fiecare dată.
Unul dintre ei este aranjarea programului. În fiecare dimineaţă mă trezesc la 5.15, la 5.30 mă apuc de exerciţii. La maxim 6.10 le termin şi până la 6.28 [fără nicio vrăjeală] termin de mâncat. La 6.29 sunt sub duş până la 6.45 şi apoi în camera mea până la 7 sunt gata de plecare.
Când i-am povestit cuiva programul meu a râs şi a spus că nu sunt normală la cap. Ce este drept cam are dreptate şi asta din simplul motiv că îmi programez dimineaţa la minut.
Îmi place programul ăsta. O să sune ciudat, dar îmi conferă o siguranţă. Ştiu ce trebuie să fac şi nu stau cu gândul că „VAI DOAMNEEE!!!! Ce fac în dimineaţa asta?”.
Ăsta este unul din mulţii mei pitici.
Alţii? De exemplu nu suport să stea cineva în dreapta mea. NU SUPORT! Este chinuitor când trebuie să merg cu daddy pentru că el este ca mine: nu suportă să stea cineva în dreapta lui şi ghici ce: el câştigă şi eu trebuie să stau în stânga lui.
Nu suport să se uite cineva la mine când mănânc, nu suport să se joace cineva prin părul meu.
Ştiu sunt pitici la cap! Unii mari, dar eu ţin la ei şi nu vreau să renunţ la ei prea curând.
P.s: voi ce pitici la cap aveţi?

…pe care ar fi bine să le ştii despre mine înainte de a mă scoate la cafea.

1. Nu îmi place să aştept. Dacă trebuie să mă întâlnesc cu cineva îmi place să ajung cu minim 15 minute înainte. Dacă întârzii cu mult peste ora stabilită am prostul obicei de a deveni nesimţită în răspunsuri. Nu îmi plac oamenii care întârzie. DELOC! Mi se pare o lipsă de respect faţă de mine. Aveam o prietenă care mereu întârzia şi asta mi-a dovedit lipsa de respect faţă de mine. Am întrerupt orice legătură cu ea.

2. Îmi plac locurile simple. Degeaba mă duci într-o cafenea de fiţe dacă eşti incapabil/ă să porţi o discuţie decentă. Pot bea o cafea şi la 5 lei fără să strâmb din nas. Prefer o companie plăcută şi atât.

3. Îmi place să râd. MULT!!!!!! Îmi place să vorbesc şi mai mult.

Puteţi să răspundeţi şi voi la leapşa asta.

De unde mi-a venit ideea? De la faptul că sunt un dezastru ecologic când vine vorba să vorbesc cu un băiat. Mă ruşinez, mă înroşesc, mă pierd în idei…uit ce vreau să zic. Dezastru vă zic! Dezastru :))
Am prietene care nu au niciun fel de problemă în a discuta cu băieţii, de a folosi „arta flirtului”. Eu? Mai bine îmi pui piedică pe scări =))
În fine! Acum vine întrebarea mea: voi cum agăţaţi? Adică metodele folosite- staţi liniştiţi că nu le folosesc în scopuri proprii…nu am atâta curaj:)) e pură curiozitate.

Am citit un articol destul de interesant aici. Despre ce este vorba? Despre cum se formează relaţiile în mediul online. Stau şi mă gândesc dacă nu cumva am ajuns să fim prea prinşi de lumea internetului şi uităm să mai trăim relaţiile adevărate. Desigur că eu am probleme în ambele cazuri :))
Totuşi, câţi dintre noi îşi pun problema asta? Am văzut puştani care avea relaţii „pe mess” sau pe „hi5”. Aşa ajung să fie incapabili să poarte o discuţie faţă în faţă, să îşi exprime sentimentele şi fără să fie nevoie să apeleze la zâmbilicii de pe messenger. Ştiu că trebuie să fim în pas cu timpurile şi să acceptăm aceste dezvoltări, dar stau şi mă gândesc: nu cumva au apărut prea brusc în vieţile noastre? În timp ce stau şi scriu articolul ăsta mă gândesc câte ore pierd în faţa calculatorului,, navigând pe internet şi mă sperie când realizez că este prea mult. Că viaţa mea de dinaintea internetului şi a calculatorului nu o să mai existe. Că am început să pierd prea mult timp acordând o atenţie sporită unor lucruri care sunt de formă. Câţi dintre voi cred că mă cunosc datorită blogului? Ştiţi cât sunt de diferită în viaţa reală? Vă jur! Sunt mult mai timidă, ascunsă, cuminte, zâmbesc rar şi mă manifesc …aproape deloc. Pentru că asta este internetul. Îţi permite să îţi modelezi comportamentul aşa cum îţi doreşti. Să fii ceea ce nu ai curaj să schimbi în realitate. Nu este imposibil, dar nici uşor nu este.
Ultimii mei iubiţi i-am cunoscut datorită internetului: fie a hi5-ului (pe vremea când aveam cont), fie datorită blogului. Şi acest lucru nu îmi place deloc. Pentru că am ajuns să cred că în spatele monitorului se ascunde mereu aceeaşi persoană ca şi în realitate. Şi din păcate lucrurile nu stau chiar aşa. În spatele unui monitor stă o persoană care îşi ascunde defectele fie de caracter, fie fizice.

Zilele trecute am vorbit cu câţiva prieteni cu care nu mai vorbisem de mult şi care…surpriză: mi-au spus ca îmi citesc blogul. M-am amuzat teribil şi le-am spus că nu mă aşteptam la asta. Este comic să afli că există persoane apropiate ţie care îţi citesc blogul. Este un fel de: ce ai mai făcut? Nimic interesant, dar ştiu ce ai făcut tu că îţi citesc blogul.
Sper să nu mă trezesc într-o zi că îmi citesc şi părinţii mei că îmi schimb adresa…hahahaha!
Uneori este ciudat să aflu că nu mai am ce recupera pentru că oricum persoanele în cauză ştiu deja ce am făcut în perioada cât nu ne-am văzut. Ciudat, ciudat , dar amuzamentul situaţiei depăşeşte cu mult ciudăţenia.

În clasa a12a m-am tuns…scuuuuuuurt!Asta în condiţiile în care aveam părul până aproape de mijlocul spatelui. Era drept, simplu şi atât. Când mi l-am lăsat să crească, după această experienţă au început să îmi apară niscaiva cârlionţi. Desigur că lenea mea era mereu principală şi preferam să nu îmi fac după fiecare duş „tratamentul pentru păr”.
Rezultatul de azi dimineaţă a fost relativ cel scontat…asta dacă nu mă plictiseam pe la jumătatea drumului…cum fac de multe ori:


Cum mergeam eu aşa cuminte pe stradă trece un boşorog certat cu apa şi săpunul şi îmi arată degetul bunei prietenii- ăla din mijloc. Eu rămân perplexă în mijlocul trotuarului şi încerc să realizez ce se întâmplă. Iniţial am zis că poate l-am lovit din greşeală, dar nu avea cum pentru că venea dintr-o direcţie opusă faţă de mine sau că am ocupat prea mult din trotuar şi nu mai încape şi el deşi nu sunt genul de persoană care să meargă astfel încât să incomodeze pe alţii mai grăbiţi. Apoi mi s-a aprins beculeţul că nenea era puţin cam fustangiu şi îşi transmitea dorinţele prin limbajul nonverbal :))
De unde mi-am dat seama? Din zâmbetul lui care m-a făcut să orbesc. Un zâmbet clasic de tipul: dinte-gaură-lipsă-pauză.
Şi după cum spunea un prieten de-al meu: numai eu pot păţi aşa ceva în toiul zilei pe stradă.

Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Iul    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Arhive

Powered by BannerFans.com
Blogul lui Crin

Photobucket
Sibienii.ro -Stirile care dau aroma cafelei tale
Spune NU drogurilor!
banner nou