You are currently browsing the category archive for the ‘o zi din viata unei fetite mici’ category.
Cum ieri nu am avut nimic important de făcut m-am gândit să revizionez desenele animate care mi-au plăcut cel mai mult. Timp de aproape 6 ore m-am uitat la desenele Disney care m-au atras cel mai mult. Păcat că puştii din ziua de azi nu mai ştiu ce înseamnă educaţie prin frumos. Acum se practică desene cu roboţei, cu maşinuţe, războaie şi tot felul de drăcovenii care nu mă atrag câtuşi de puţin.
Şi când te gândeşti cât de nerăbdători eram noi ăştia generaţia 1980-1990 să apară desenele animate de la Disney şi nunumai. Acum tehnologia i-a îndepărtat pe copii de cărţile cu poveşti, de desenele din care să înveţe ceva, de lumea reală. Aste este! Probabil că noi aştia mai „bătrâni” încă nu ne-am obişnuit cu ideea cum că tehnologia avansează, iar lumea poveştilor se află acum în urma internetului.
Pe lângă cartea de buzunar mai am o pasiune: sudoku. Dacă ar fi după mine 10 ore pe zi le-aş petrece făcând sudoku. Dacă la început mă chinuiam să fac unul simplu acum la unul pentru începători mai mult de 3 minute nu stau. Dar am trecut de mult de acest stadiu şi mă zbat pentru mediu spre avansat. Recunosc că de multe ori petrec şi peste 15 minute până să îmi iasă unul, dar nu mă las. Mi se pare un joc fantastic care îţi stimulează gândirea. Desigur că duce la dependenţă, iar eu sunt exemplul ideal: ajunsesem să visez noaptea soluţiile :)) comic, nu?
Voi ce jocuri aveţi care să vă dea dependenţă?
Găsisem o poză din trecut pe care credeam că am şters-o. Nu ştiu ce mi-a venit să mă uit la ea, dar am zis că merită să văd dacă trecutul mai are vreun efect asupra mea. Nimic. Nicio bătaie, nicio tresărire, nimic. Mă gândeam cum de am reuşit să uit un om aşa de repede. Acum există un EL care mereu mi-a demonstrat că am meritat cele mai frumoase şi bune lucruri, care mi-a oferit liniştea pe care o căutam cu atâta pasiune din „fragedă pruncie”, care m-a protejat, care m-a alintat, care m-a învăţat multe lucruri şi care mi-a „domolit” firea de cele mai multe ori vulcanică. Cine ar fi crezut că o să las aşa de uşor trecutul acolo unde îi este locul şi că o să ne „amorezăm” aşa de repede. Şi ştiţi ce este culmea? Nu regret şi nu o să regret nicio secundă faptul că am acordat şansa cuiva care merită.
Acum un an şi jumătate am primit o floare. Şi floarea mea a crescut şi s-a făcut mare, dar a apărut şi o problemă. A crescut atât de mult încât frunzele au început să se rupă şi nu ştiu ce să le fac. Să îi iau oare o scăriţă din aia pentru flori ca să o ajute?
Chiar nu mă pricep la grădinărit şi aş avea nevoie de ajutor.
Săptămâna aceasta a fost „The back up plan”. Un film destul de lejer, dar care m-a făcut să râd cu lacrimi. Rar râd cu lacrimi la un film, dar acesta m-a amuzat teribil. Este simplu ca şi acţiune, dar merită toţi banii.
Vi-l recomand cu căldură!!!
Mare ţi-e grădina doamne! Mai ales în rândul şoferilor. Acum vreo două zile am avut parte de o experienţă de nedescris: şoferul ratb-ul citea presa în timp ce conducea. Nu contează că avea vreo 50 de oameni pe conştiinţă. Foarte frumos.
La vârsta de 4 ani ai mei m-au dus la cămin. Acolo l-am întâlnit pe el: iepurică [numele de familie era Epure].Culmea a fost ca noi să fim şi vecini de bloc şi deci să ne vedem şi mai des. Ne amuzam teribil la cămin. De fapt mai mult eu decât el. El săracul a suferit câteva traume cu mine: nasul spart, capul spart, o mână ruptă. Ce pot spune? Eram periculoasă.
Am ajuns în clasa întâi şi eu tot cu iepurică de mână, a doua, a treia şi tot aşa. În clasa a cincea le-a spus colegilor mei de clasă că sunt „iubita” lui şi să nu încerce vreunul din ei să se dea la mine. Eram tare mândră că era prietenul meu şi tot cartierul ne ştia. Eram: iepurică şi Ioana [prietenii din copilărie îmi spuneau aşa].
Cu el m-am pupat prima dată, cu el m-am ţinut prima dată de mână, cu el m-am bătut cu apă şi zăpadă prima dată.
Mi-a povestit muter o situaţie amuzantă dintre noi doi. El şi-a luat role şi ca să fiu pe lângă el mi-am luat şi eu. Desigur că talentele mele în acest domeniu erau sub limită. Eram în scara blocului cu muter şi iepurică şi exersam mersul „minunat” cu rolele. Când m-am dezechilibrat am ţipat: „prinde-mă iepurică! prinde-mă!!!!” Aş fi putut să strig la muter care era mai puternică decât el, dar am preferat să aterizez în braţele sale. [daaaa m-a prins!!]
Daaaaaaaaaaaaaaarrr!!!! În clasa a şasea situaţia s-a schimbat. El a început să aibă alte pretenţii, alt stil de viaţă care nu concorda cu al meu. Aşa că am luat-o pe drumuri diferite. El şi-a găsit un anturaj cu care putea bea, fuma şi multe alte nebunii ale vârstei. Când am ajuns în clasa a noua el s-a mutat din cartier şi pe perioada liceului nu l-am văzut decât de vreo 4 ori. Din clasa a12a nu am mai ştiut nimic de el. Auzisem în treacăt de la cineva cum că ar fi plecat să muncească în afară. Că a renunţat la facultate şi că a ales să muncească. Atunci am realizat cât de diferiţi eram.
Povestea Ioanei şi a lui Iepurică ajunsese să fie ceva din copilăria mea.
Azi în ratb era o bunică cu nepoţica. Nepoţica avea vreo 3 ani şi…purta pampers. Acum să îmi fie cu iertare, dar nu cred că este firesc. Adică la vârsta asta deja trebuia să ştie că nu mai are nevoie de pampers, daaaaar…se pare că ştiu greşit.
De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, invenţia lor a fost una binevenită prin rândul părinţilor mai comozi. Pe vremea mea spălau ai mei scutece de le ieşeau ochii ca la melc, dar acum…şi-a făcut copilu strângem scutecu, îl aruncăm şi punem altul. Şi uite aşa ajung copilaşii să facă în scutec până la 3 ani.
Este firesc? Nu!
Când eram mai puştoaică am auzit un băiet din ăsta de se credea mare don juan că dacă nu arăţi precum Angelina Jolie nu ai ce căuta [scuze cacofonia] la plajă. O afirmaţie deranjantă după părerea mea şi nu numai. Deh! L-am lăsat în legea lui şi mi-am văzut de viaţă. Culmea ironiei a fost să mergem la plajă gaşcă şi culmea el să fie primul cu frustrări. Că nu are muşchi, că nu putea juca x şi 0 pe pătrăţelele de pe abdomen şi multe alte lucruri. În schimb fetele care nu arătau precum Angelina Jolie, printre care se numără şi subsemnata, ne-am distrat în ultimul hal. Râdeam şi mai mult am reuşit să atragem privirile unor băieţi.
Cred că până la urmă nu contează cum arăţi, ci contează cum te simţi îm pielea ta, câtă încredere ai în tine şi mai ales cât de bine ştii să laşi la o parte răutăţile unor oameni neputincioşi.
Până la urmă ambalajul ajunge să se deterioreze, dar imaginea ta în faţa prietenilor ţine de ce acoperă ambalajul. Sunt sigură că nu există om care să nu aibă în grupul său un prieten mai altfel decât ceilalţi şi care să fie apreciat pentru glumele pe care le spune, pentru amuzamentul de care dă dovadă, de prietenia pe care o are cu fiecare din voi.
Este uşor să catalogăm un om numai pentru aspectul său fizic…şi mai ales dacă nu face parte din grupul nostru de prieteni. Fix ca la animale: ce nu face parte din haită este mâncat de viu. Nu contează cine este şi ce vrea.
Cum veneam eu frumos de la muncă vai de capul meu, dornică de un duş rece şi ceva de băgat la maţ, m-akm urcat într-un ratb full.
În spatele meu se postase un „domn” pe la vreo 60 de ani, respectabil, la costum, aranjat toate alea. Şi se tot foia pe la spatele meu. Iniţial am zis că îl deranjează ghiozdanul meu aşa că l-am dat jos. Credeţi că s-a potolit? Nu! Repeta aceeaşi mişcare enervantă. M-am strâns să nu îl incomodez şi el hopa după mine, când deodată simt ceva tare în zona fundului. Am simţit că înnebunesc. Omu îşi găsise o activitate dubioasă cu fundul meu. Scandal nu puteam face: cine ar crede o puştoaică în locul unui domn aranjat?
M-am aşezat în cea mai incomodă poziţie astfel încât să nu aibă cum să mai aibă acces la fundul meu şi m-am rugat să ajung mai repede în staţie. La prima am coborât.
Şi cică să respecţi bătrânii.
Azi am ajuns frumos acasă şi m-am pus la tivi. Ciuciu tivi! Încerc netul şi telefonul. Netul mergea–ferice pe mine, telefonul nu. Sun la relaţii cu clienţii şi dau peste o incompetentă care la prima întrebare pe un ton mai răstit s-a pierdut. Am luat-o la întrebări de nu mai ştia nici cum o cheamă. Nervoasă am închis telefonul şi m-am dus să caut facturile ca să iasă cu scandal. Am resunat şi am dat peste unu care se credea mare vedetă. Am început să îl iau şi pe ăsta la întrebări de ajunsese omu să nu mai ştie nici cum îl cheamă. Într-un final îmi spune că serviciile au fost reziliate unilateral.
Eeeehhh dragii mei atunci am luat foc. Am început să mă iau de ăla că: de ce nu anunţă clienţii când au restanţe, deşi culmea este că suntem cu plata la zi, că de ce după 3 luni de zile nu s-au făcut înregistrările plăţilor, că de ce, din vina lor, titularul de contract trebuie să facă drumuri pe la ei.
Cireşica de pe tort a fost când am spus că merg la opc şi le fac reclamaţie că au încălcat enşpe mii de legi la care tipu îmi spune: „faceţi că nu mă deranjează.”
Să turbez la telefon de nervi. Cred că dacă eram lângă el îl luam la bătaie. Că deh sunt moldoveancă şi mă aprind repede.
Cum o să se rezolve? Nu ştiu. Aştept să vină Mihai diseară să se ia şi el de ei. Oricum serviciul lor este de toată ruşinea. Stai cu secolele să afli o informaţie şi la multe întrebări spuneau: NU ŞTIU.
Acum stau frumos şi încerc să mă calmez pentru că tensiunea mea a atins cote dramatice şi tare îmi este că fac vreo criză de stomac de nervi.
De ce nu m-a făcut mama ardeleancă să nu mai fiu atât de impulsivă?
Acum ceva vreme am promis cuiva că nu o să îmi mai tai din lungimea părului şi că nu o să mă mai vopsesc ca să vadă cum îmi stă cu părul lung şi culoare naturală.
Zis şi făcut! Buba este alta: că pe lângă faptul că a devenit o tortură să am grijă de el [îmi ia o oră să îmi fac cârlionţii] a început să îmi cadă şi mult păr. În principiu mă gândesc că este de la stres, de la oboseală, de la şampon. Nu ştiu. Nu mă pricep. De obicei când aveam probleme cu căderea părului băgam foarfeca în el şi câteva luni îmi făceam ţepi… d’ale vieţii nebunii.
Acum stau şi mă gândesc cam ce ar trebui să fac ca să îl scutesc de zecile de fire pierdute. Şi nu! Nu mă tund scurt. Mai am de aşteptat până în decembrie 2011.
Deci? Sugestii?
V-am spus că este un post cu probleme existenţiale :))
În fragedă pruncie am cunoscut un musulman: Mohamed. Era fiul unui medic şi încă necăsătorit. Era cu 4 ani mai mare decât mine: eu aveam 15 şi el 19. Am vorbit aproape un an de zile când brusc a încetat să mai vorbească cu mine. Am regretat enorm mai ales că era un om de mare calitate. După vreun an de zile m-a căutat: tatăl lui îi găsise o nevastă şi fie că a vrut, fie că nu a vrut a trebuit să se căsătoreascî. Îmi spunea că este nefericit alături de ea pentru că era educată de o familie cu reguli stricte. Că nu are curaj să îşi exprime punctele de vedere, că nu îşi dorea ca tatăl său să îi aleagă nevasta.
Am rămas surprinsă când mi-a spus că viaţa lui ajunge să fie una tipică: se duce la muncă, vine acasă şi stă cu nevasta şi atât.
De la vârsta de 19 ani nu mai ştiu nimic de el. Probabil că a devenit şi tătic şi poate că s-a obişnuit şi cu statutul de bărbat însurat.
Şi da! Regret că am pierdut un prieten cu care mă înţelegeam atât de bine.
Eh! De ale vieţii poveşti
Azi un tip a considerat de cuviinta ca baia nu mai reprezinta un stimul pentru… potenta sa asa ca a incercat in ratb, in plina zi. Frumos,nu?
Când scăpam de la muncă devreme îmi plăcea să merg pe jos de la Universitate şi până la mine. Mă relaxa mersul pe jos şi mă făcea să mă gândesc la toate zdrăngănelele din mintea mea. Acum, din păcate, din cauza căldurii excesive abia aştept să ajung acasă şi să mă bag sub duş. Mult prea cald ca să petrec aproape o oră pe străzi.
Abia aştept să se mai scadă temperaturile ca să revin la obiceiurile din trecut.
În ţară a venit căldura. Şi nu orice fel de căldură, ci una din aia afurisită. Care să te facă să faci câte 20 de duşuri pe minut şi să stai sub aerul condiţionat în speranţa că o să te răcoreşti puţin.
Eu sunt fana verilor, dar vara aceasta este muuuuuuuult prea călduroasă pentru mine şi mai ales pentru inima mea. Fiind anemică temperaturile extrem de ridicate mă fac să am o stare de nervozitate continuă, iar crizele de inimă devin din ce în ce mai dese. Desigur că pe lângă căldura din ratburile noastre mai am parte şi de mirosuri de inegalat…reţeta perfectă pentru a mi se face rău. Dovada? Vineri mi s-a făcut rău în drum spre casă pentru că era mult prea cald în maşină şi inima mea nu a mai rezistat.
Deci? Când vine iarna? Să mă plâng că e prea frig şi vreau să vină vara?
Cred ca sunt printre putinele persoane carora le mai este dor de sesiune. Si aici vorbesc fara nicio „vrajeala”. Imi este dor sa stau noaptea sa invat in disperare pentru ca urmeaza sa dau nu stiu cate examene. Imi este dor de facultate cand nu aveam griji, cand stiam ca mama imi plateste chiria si factura la mobil si imi facea toate poftele. M-am trezit intr-un timp mult prea scurt cu mult prea multe responsabilitati. Imi placea la nebunie sa merg la facultate si sa ies dupa aia cu fetele, ce mai conta a doua zi? Era atat de bine sa nu ai griji…restantele le luam mereu cu note mari [ :)) ] si viata era roza :))
Acum, din pacate, situatia sta cu totul altfel. Sunt curioasa daca situatia la master o sa se schimbe si daca o sa revin la placerea de a invata pentru examene.
Este o frumoasă zi de sâmbătă şi este ora 8.49 şi eu nu dorm. Motivul? În 10 minute plec la muncă. Superb! Absolut superb!
[sesizaţi ironia din vocea mea?]
Zilele trecute am văzut la tivi o reclamă care m-a băgat în sperieţi: mi-a amintit de o scenă din Kill Bill când se caftesc două tipe în bucătărie. Reclama este la un suc de portocale. Mama cheamă copilul să mănânce o portocală, copilul refuză şi ea se pune pe făcut nişte scheme de kong fu panda şi face sucul natural. Sinceră să fiu pe mine reclama asta mă cam bagă în sperieţi. Nu ştiu de ce, dar pur şi simplu mă îngrozeşte. Poate că datorită piticilor mei la cap am şi părerea asta…sau nu sunt singura?
Persoanele care mă cunosc ştiu că sunt cea mai nonviolentă persoană de pe faţa planetei. Când mă enervez fie ţip, fie înjur, dar niciodată nu folosesc violenţa pe post de metodă de afirmare. Buuun!!! Că am lămurit acest aspect să prezint şi povestioara.
La muncă am fost acuzată că am fost la un pas să sar la bătaie la o colegă de muncă pentru că făcuse o boacănă suficient de mare şi mă dusesem să lămuresc şi eu situaţia. Şefa ei a crezut că am de gând să o părui şi a sărit la jugulara mea. Eu i-am explicat că prefer să vorbesc cu respectiva decât să îi fac reclamaţie care să o coste. Desigur că a fost suficient să ajungă şi la urechile uneia dintre şefele mele. Culmea? Individa aia şi-a spus nemulţumirea atât de tare cât să audă jumătate din persoanele din jur. Culmea? Şi eu eram prin zonă. Ce puteam face? Nimic. Pentru că degeaba m-aş chinui să explic…nu sunt pupincuristă precum alţii.
Din păcate situaţia mi-a adus şi o neplăcere: pe lângă nervii acumulaţi m-am ales şi cu o durere de stomac de toată frumuseţea.
Acum vine întrebarea mea: cât de penibil arăţi bârfind la 50 şi ceva de ani o ploadă de 20 şi ceva de ani.
TRIST!
Nietzsche a murit 
Comentarii recente