You are currently browsing the category archive for the ‘romantism’ category.

Asta e din aia cu dedicaţie

Anunțuri

Găsisem o poză din trecut pe care credeam că am şters-o. Nu ştiu ce mi-a venit să mă uit la ea, dar am zis că merită să văd dacă trecutul mai are vreun efect asupra mea. Nimic. Nicio bătaie, nicio tresărire, nimic. Mă gândeam cum de am reuşit să uit un om aşa de repede. Acum există un EL care mereu mi-a demonstrat că am meritat cele mai frumoase şi bune lucruri, care mi-a oferit liniştea pe care o căutam cu atâta pasiune din „fragedă pruncie”, care m-a protejat, care m-a alintat, care m-a învăţat multe lucruri şi care mi-a „domolit” firea de cele mai multe ori vulcanică. Cine ar fi crezut că o să las aşa de uşor trecutul acolo unde îi este locul şi că o să ne „amorezăm” aşa de repede. Şi ştiţi ce este culmea? Nu regret şi nu o să regret nicio secundă faptul că am acordat şansa cuiva care merită.

La vârsta de 4 ani ai mei m-au dus la cămin. Acolo l-am întâlnit pe el: iepurică [numele de familie era Epure].Culmea a fost ca noi să fim şi vecini de bloc şi deci să ne vedem şi mai des. Ne amuzam teribil la cămin. De fapt mai mult eu decât el. El săracul a suferit câteva traume cu mine: nasul spart, capul spart, o mână ruptă. Ce pot spune? Eram periculoasă.
Am ajuns în clasa întâi şi eu tot cu iepurică de mână, a doua, a treia şi tot aşa. În clasa a cincea le-a spus colegilor mei de clasă că sunt „iubita” lui şi să nu încerce vreunul din ei să se dea la mine. Eram tare mândră că era prietenul meu şi tot cartierul ne ştia. Eram: iepurică şi Ioana [prietenii din copilărie îmi spuneau aşa].
Cu el m-am pupat prima dată, cu el m-am ţinut prima dată de mână, cu el m-am bătut cu apă şi zăpadă prima dată.
Mi-a povestit muter o situaţie amuzantă dintre noi doi. El şi-a luat role şi ca să fiu pe lângă el mi-am luat şi eu. Desigur că talentele mele în acest domeniu erau sub limită. Eram în scara blocului cu muter şi iepurică şi exersam mersul „minunat” cu rolele. Când m-am dezechilibrat am ţipat: „prinde-mă iepurică! prinde-mă!!!!” Aş fi putut să strig la muter care era mai puternică decât el, dar am preferat să aterizez în braţele sale. [daaaa m-a prins!!]
Daaaaaaaaaaaaaaarrr!!!! În clasa a şasea situaţia s-a schimbat. El a început să aibă alte pretenţii, alt stil de viaţă care nu concorda cu al meu. Aşa că am luat-o pe drumuri diferite. El şi-a găsit un anturaj cu care putea bea, fuma şi multe alte nebunii ale vârstei. Când am ajuns în clasa a noua el s-a mutat din cartier şi pe perioada liceului nu l-am văzut decât de vreo 4 ori. Din clasa a12a nu am mai ştiut nimic de el. Auzisem în treacăt de la cineva cum că ar fi plecat să muncească în afară. Că a renunţat la facultate şi că a ales să muncească. Atunci am realizat cât de diferiţi eram.
Povestea Ioanei şi a lui Iepurică ajunsese să fie ceva din copilăria mea.

Un fel de-a mai lungi,cea mai frumoasa zi
Ar fi dac-am mai putea minti.
Am da ceasul inapoi,ai fierbe doua oua moi
Mi-ai spune ca-n casa,suntem doar noi
.
Tacerea te-ar ajuta,sa scapi de-ntrebarea mea
Din toate-ntrebarile,cea mai grea
Cand seara s-ar face gri,nu te-ai mai putea stapani
Din baie la telefon,ai vorbi.
Cu glasul intunecat,cu aerul imbufnat
Orice numai sa ma vezi,plecat.
Si-atunci te-ntrebi mai stii,cea mai frumoasa zi?
A fost la-nceput cand nu ma puteai mintï.

Ne învârtim într-o lume în care non valorile sunt promovate mai bine decât orice altceva. În loc să promovăm cărţi, evenimente culturale, piese de teatru sau filme ne lăsăm hipnotizaţi de pipiţe cu aere de mari doamne, de bombe sexy, de blonde siliconate, de scandaluri din cluburile de fiţe din Bucureşti sau de beţiile oamenilor care au conturi cu multe zerouri.
Am ajuns să mă plictisesc să deschid zi de zi televizorul şi să văd aceleaşi persoane fără ceva semnificativ de spus fiind cap de afiş. Mă enervez când văd cum valorile adevărate ajung într-un articol pe ultima pagină ascuns într-un colţ. De ce ne limităm numai la asta? Este atât de greu să cerem cultură? Să cerem respect?
Tind să cred că aşa este. Din simplă comoditate ne limităm nivelul de aşteptări pentru că altfel nu am mai fi „cul”. Dacă ar fi să ne luăm după devoratorii de ştiri mondene nu este deloc la modă să îşi iei în fiecare luni cartea de buzunar de la Jurnalul, nu este deloc la modă să mergi măcar o dată pe lună la o expoziţie de artă sau la o piesă de teatru sau la un film.
Ce viaţi lipsite de bucurii am ajuns să avem…

Am intrat pe blogul acesta după ce am clickuit mai multe linkuri. Recunosc că este singurul blog cu fotografii care m-a făcut să regret că nu am darul fotografiei în sânge. Din păcate plimbatul cu aparatul foto de gât a ajuns să fie ceva comun şi plictisitor. Peste tot văd oameni cu aparate foto suspendate de gât şi lucrul ăsta mă face să îmi pierd cheful de fiecare dată când văd un blog cu poze. Apar aceleaşi idei, aceleaşi concepte, aceleaşi iluzii surprinse într-o secundă…sau chiar mai puţin.
Sunt adepta artei şi a lucrurilor create cu gust, dar din păcate secolul XXI aduce de la sine pe lângă tehnologie şi o comoditate în imaginaţia celor din spatele aparatului foto.

Viaţa mea seamănă acum cu o floricică roz

Mi-e dat să văd în fiecare zi diferite situaţii: unele mai penibile decât altele. Acum vreo lună, dacă nu mă înşel am rămas perplexă la vederea unui cuplu. Era vreo 10 şi jumătate noaptea şi eu mă întorceam de la muncă. La un moment dat se urcă un cuplu plin de bucurie. Se aşează în faţa mea şi începe spectacolul: la început ea îi ia lui capul şi îl bagă între sânii ei. Când am văzut asta am rămas perplexă: pe asta chiar nu am mai văzut-o. După câteva minute în care încă mai eram în stare de şoc urmează lovitura numărul doi: îi ia mâna şi o pune pe un sân şi îi spune să strângă. Asta a adus de la sine un ţipăt din partea ei şi un râs hidos din partea lui. Eu deja eram buimacă de ce se întâmpla. Ei se amuzau teribil şi nu li se părea nimic neadecvat ceea ce făceau.
Şi ultima parte: el îşi plimba mâinile pe corpul ei în timp ce ea mima gesturile unei partide de …alea alea. S-au potolit….relativ în momentul în care au ajuns aproape de staţie şi au coborât.
Eu rămăsesem încremenită la văzul acestor lucruri. Ştiu că nu sunt genul de persoană care să îşi manifeste afecţiunea în public, dar …oamenii ăia au exagerat din toate punctele de vedere. Pe lângă faptul că toţi oamenii din ratb se uitau şi se cruceau, mai căutau şi ei atenţie.
Oricum gustul amar al nesimţirii unor oameni o să rămână mereu. Asemenea persoane nu ar merita pic de respect din parea celorlalţi. Să ajungi să te porţi ca o vedetă porno în mijlocul ratb-ului nu o să stârnească decât milă şi dispreţ din partea celorlalţi şi sub nicio formă nu o să audă: vaaai ce cuplu frumos!

Din fire sunt o persoană care îşi revine suficient de repede dintr-o despărţire. Uneori mult prea repede, dar sunt persoane care fac o tragedie dintr-o despărţire. De cele mai multe ori ajung să fiu foarte rea cu persoana respectivă pentru că nu înţeleg de ce ai suferi după un om care nu a ştiut să te preţuiască.
Am avut o discuţie destul de aprinsă zilele trecute cu o prietenă care nici în acest moment nu a trecut peste despărţirea cu exul…de un an de zile. Ea mi-a spus că a fost mult timp cu el şi că a ţinut la el şi că îi vine greu să renunţe la ideea că el şi-a văzut de viaţă fără ea. I-am explicat pe un ton cât de poate de neprietenos faptul că omului ăluia nu i-a păsat de ea niciun moment şi că dacă el a avut „nesimţirea” să meargă mai departe ea de ce nu face asta?
În fine!
Poate toate aceste lucruri depăşesc puterea mea de înţelegere şi poate că sunt atât de superficială încât nu pot să sufăr după cineva îndeajuns de mult…rea mai sunt :))

Mulţumesc Lucicx

Ete Gege cine nu mă lasă să îţi spun … ştii tu ce :p :

Zilele trecute mă întreba cineva de ce nu mai păstrez legătura cu exii. I-am explicat că în primul rând eu în iubit văd un prieten foarte bun căruia îi pot spune totul. În momentul în care apar probleme de comunicare în relaţie automat că relaţia de „prietenie” se răceşte. Dacă nu putem fi prieteni de ce să fim iubiţi? Slabe şanse în această situaţie.
Nu regret câtuşi de puţin că am rupt orice legătură cu ei. Nu văd ce rost ar mai avea: trrecutul este trecut şi rămâne în urma mea…nu văd de ce să meargă cot la cot cu mine în prezent şi viitor.
Am multe amintiri de la ei, dar majoritatea stau prăfuite în locuri nesemnificative. Dacă oamenii ăia mai merită ceva atunci le arăt acest lucru…în caz contrar…şterg inclusiv pozele.
Aceeaşi persoană mă întreba de ce iau măsuri atât de drastice…şi că drăguţ din partea mea ar fi să am numai amintiri frumoase în ceea ce priveşte persoana în cauză. EEEEHHHEEEE!!! Mult! Eu nu pot să reţin amintirle frumoase. Nu când omul ăla mă face să plâng, să mă simt singură şi abandonată. M-ai făcut să plâng? Ai ieşit din viaţa şi din inima. Simplu!
Spre fericirea mea am un buton numit: ERASE care şterge tot ce înseamnă ex.
Este frumos ce fac? DA! Cine nu mă preţuieşte nu are ce face în amintirile mele. Simplu ca „bună ziua!”, nu?

Zilele trecute, pe când stăteam cu mama la masă o aud cum îmi spune: auzi fată! văr’tu Adrian se însoară.
Primul gând a fost: ăla?!
Să vă explic de ce spun asta: vărul Adrian a fost un copil extrem de alintat…şi când zic extrem chiar este extrem. Copchil mai bătut în cap decât omul ăla nu am văzut în viaţa mea. În fine! Revenim la subiect.
Nu înţeleg de unde disperarea asta a părinţilor de a-şi căsători odraslele. Pentru că la urma urmelor asta este şi ideea: să scape cu acte legale de copiii lor.
Cel puţin la mine în familie aşa stă treaba: părinţii încearcă să le dea cu flit copiiilor tocmai pentru a scăpa de o grijă. Din fericire pentru mine muter văd că nu a preluat acest prost obicei de a grăbi lucrurile. Acum serios gândiţi-vă! Eu măritată? Doamne fereşte! Cine ar fi nebunul care ar avea curajul să mă ia?

Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Iul    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Arhive

Powered by BannerFans.com
Blogul lui Crin

Photobucket
Sibienii.ro -Stirile care dau aroma cafelei tale
Spune NU drogurilor!
banner nou