You are currently browsing the category archive for the ‘memorii’ category.

La vârsta de 4 ani ai mei m-au dus la cămin. Acolo l-am întâlnit pe el: iepurică [numele de familie era Epure].Culmea a fost ca noi să fim şi vecini de bloc şi deci să ne vedem şi mai des. Ne amuzam teribil la cămin. De fapt mai mult eu decât el. El săracul a suferit câteva traume cu mine: nasul spart, capul spart, o mână ruptă. Ce pot spune? Eram periculoasă.
Am ajuns în clasa întâi şi eu tot cu iepurică de mână, a doua, a treia şi tot aşa. În clasa a cincea le-a spus colegilor mei de clasă că sunt „iubita” lui şi să nu încerce vreunul din ei să se dea la mine. Eram tare mândră că era prietenul meu şi tot cartierul ne ştia. Eram: iepurică şi Ioana [prietenii din copilărie îmi spuneau aşa].
Cu el m-am pupat prima dată, cu el m-am ţinut prima dată de mână, cu el m-am bătut cu apă şi zăpadă prima dată.
Mi-a povestit muter o situaţie amuzantă dintre noi doi. El şi-a luat role şi ca să fiu pe lângă el mi-am luat şi eu. Desigur că talentele mele în acest domeniu erau sub limită. Eram în scara blocului cu muter şi iepurică şi exersam mersul „minunat” cu rolele. Când m-am dezechilibrat am ţipat: „prinde-mă iepurică! prinde-mă!!!!” Aş fi putut să strig la muter care era mai puternică decât el, dar am preferat să aterizez în braţele sale. [daaaa m-a prins!!]
Daaaaaaaaaaaaaaarrr!!!! În clasa a şasea situaţia s-a schimbat. El a început să aibă alte pretenţii, alt stil de viaţă care nu concorda cu al meu. Aşa că am luat-o pe drumuri diferite. El şi-a găsit un anturaj cu care putea bea, fuma şi multe alte nebunii ale vârstei. Când am ajuns în clasa a noua el s-a mutat din cartier şi pe perioada liceului nu l-am văzut decât de vreo 4 ori. Din clasa a12a nu am mai ştiut nimic de el. Auzisem în treacăt de la cineva cum că ar fi plecat să muncească în afară. Că a renunţat la facultate şi că a ales să muncească. Atunci am realizat cât de diferiţi eram.
Povestea Ioanei şi a lui Iepurică ajunsese să fie ceva din copilăria mea.

Anunțuri

În fragedă pruncie am cunoscut un musulman: Mohamed. Era fiul unui medic şi încă necăsătorit. Era cu 4 ani mai mare decât mine: eu aveam 15 şi el 19. Am vorbit aproape un an de zile când brusc a încetat să mai vorbească cu mine. Am regretat enorm mai ales că era un om de mare calitate. După vreun an de zile m-a căutat: tatăl lui îi găsise o nevastă şi fie că a vrut, fie că nu a vrut a trebuit să se căsătoreascî. Îmi spunea că este nefericit alături de ea pentru că era educată de o familie cu reguli stricte. Că nu are curaj să îşi exprime punctele de vedere, că nu îşi dorea ca tatăl său să îi aleagă nevasta.
Am rămas surprinsă când mi-a spus că viaţa lui ajunge să fie una tipică: se duce la muncă, vine acasă şi stă cu nevasta şi atât.
De la vârsta de 19 ani nu mai ştiu nimic de el. Probabil că a devenit şi tătic şi poate că s-a obişnuit şi cu statutul de bărbat însurat.
Şi da! Regret că am pierdut un prieten cu care mă înţelegeam atât de bine.
Eh! De ale vieţii poveşti

Când scăpam de la muncă devreme îmi plăcea să merg pe jos de la Universitate şi până la mine. Mă relaxa mersul pe jos şi mă făcea să mă gândesc la toate zdrăngănelele din mintea mea. Acum, din păcate, din cauza căldurii excesive abia aştept să ajung acasă şi să mă bag sub duş. Mult prea cald ca să petrec aproape o oră pe străzi.
Abia aştept să se mai scadă temperaturile ca să revin la obiceiurile din trecut.

În ţară a venit căldura. Şi nu orice fel de căldură, ci una din aia afurisită. Care să te facă să faci câte 20 de duşuri pe minut şi să stai sub aerul condiţionat în speranţa că o să te răcoreşti puţin.
Eu sunt fana verilor, dar vara aceasta este muuuuuuuult prea călduroasă pentru mine şi mai ales pentru inima mea. Fiind anemică temperaturile extrem de ridicate mă fac să am o stare de nervozitate continuă, iar crizele de inimă devin din ce în ce mai dese. Desigur că pe lângă căldura din ratburile noastre mai am parte şi de mirosuri de inegalat…reţeta perfectă pentru a mi se face rău. Dovada? Vineri mi s-a făcut rău în drum spre casă pentru că era mult prea cald în maşină şi inima mea nu a mai rezistat.
Deci? Când vine iarna? Să mă plâng că e prea frig şi vreau să vină vara?

Cred ca sunt printre putinele persoane carora le mai este dor de sesiune. Si aici vorbesc fara nicio „vrajeala”. Imi este dor sa stau noaptea sa invat in disperare pentru ca urmeaza sa dau nu stiu cate examene. Imi este dor de facultate cand nu aveam griji, cand stiam ca mama imi plateste chiria si factura la mobil si imi facea toate poftele. M-am trezit intr-un timp mult prea scurt cu mult prea multe responsabilitati. Imi placea la nebunie sa merg la facultate si sa ies dupa aia cu fetele, ce mai conta a doua zi? Era atat de bine sa nu ai griji…restantele le luam mereu cu note mari [ :)) ] si viata era roza :))
Acum, din pacate, situatia sta cu totul altfel. Sunt curioasa daca situatia la master o sa se schimbe si daca o sa revin la placerea de a invata pentru examene.

Este o frumoasă zi de sâmbătă şi este ora 8.49 şi eu nu dorm. Motivul? În 10 minute plec la muncă. Superb! Absolut superb!
[sesizaţi ironia din vocea mea?]

Când eram puştoiacă mă uitam cu daddy la meciurile de fotbal ale României. Aveam ce vedea şi îmi plăcea să văd cum în poarta rivalilor mai intră o minge de-a noastră. Din păcate nu acelaşi lucru pot spune şi despre fotbalul românesc de acum. Sunt şi fotbalişti buni, nu zic nu, dar ăia fie nu sunt băgaţi în seamă, fie sunt plecaţi. Şi nu mă refer la Chivu care este rănit 24 din 24 sau la Mutu care se distrează cu cocaina şi alte celea. Acum fotbaliştii noştri nu mai au simţul responsabilităţii, nu mai sunt educaţi, nu mai sunt preocupaţi să joace. Au alte preocupări precum: cluburile, Dorobanţi, pipiţele, maşinile scumpe sau banii. Ultima oară când m-am mai uitat la un meci al românilor a fost acum ceva ani când Nicoliţă a uitat care este poarta sa de vreo 2 ori…suficient cât să pierdem.
Pe lângă jucătorii de toată jena mai sunt şi galeriile care te fac să blestemi că te-ai născut român. Toţi inepţii, redarzii şi nesimţiţii ajung să fie în galerii purtându-se ca şi când s-ar afla în propria cocină. Am văzut inclusiv puştani de 8 ani împreună cu părinţii care înjurau ca la uşa cortului. Am jurat că în viaţa mea nu o să mai merg la un meci de fotbal până nu o să se înveţe bunele maniere pe stadion şi în afara sa.
Cercam multe,nu?

„Niciodată, parcă, nu dorise mai mult o femeie. Iar ea, înălţată în braţele lui, îi zări scâteierea ochilor dilataţi. Îi strângea cu furie trupul la pieptul lui. Şi ea îşi spunea „Da! Am să-i cedez! Da! Am să-i cedez! ” ”

O carte care te învaţă ce înseamnă iubirea, pasiunea, egoismul, sacrificiul. Nu regret câtuşi de puţin că mi-am dat ultimii bani din buzunar ca să mi-o cumpăr

De aseară presimţeam că nu o să dorm prea bine în noaptea ce tocmai a trecut. M-am foit, m-am răsucit, mă puneam în fund, îmi trăgeam un bobârnac şi încercam să adorm.
Slabe şanse, iar cearcănele din dimineaţa asta sunt dovada vie.
Dar credeţi că asta este suficient? Şi normal că nu! Pentru că la muncă este extrem de cald şi afară extrem de frig am reuşit să răcesc. Nu foarte tare, dar suficientz cât să mă doară în gât şi mai ales capul [deşi cred că este mai mult de la bobârnacele de aseară], să îmi curgă nasul, să tuşesc şi să fac şi un pic de febră…că deh! Nu era tacâmul complet. Acum stau şi mă gândesc că iar o să mă îndop cu citrice şi pastile ca să scap repede de răceala asta afurisită. Dar de data asta chiar nu a fost vina mea. Nu am ieşit despuiată din casă, nu am băut rece şi nu am mai adormit cu geamul deschis. Dar din moment ce la muncă este extrem de cald- la modul că ajungi să transpiri- şi ieşi afară unde te loveşte cancerul de pe lume…cam greu să rezişti unei răceli de acest gen.
Şi ştiţi ce este culmea? Că eu am urmat un tratament pentru întărirea sistemului imunitar şi …cred că l-am cam urmat degeaba pentru că sistemul meu imunitar cam este la pământ.
P.s: printre picături am visat că umblam după un master. Ştiţi ce am ales într-un final? După ce m-am pus în fund şi am început să plâng că nu găsesc nimic… PSIHOLOGIA. Şi ştiţi ce este mai ciudat? Că acolo m-am decis să merg.

L.e:
– după ce m-am îndopat cu supă fierbinte am scăpat de toate celea. Mă mai doare puţin capul, dar vorba lui daddy: „este primul semn că îl ai”.
– am reuşit să adorm o oră neîntoarsă. Desigur că atunci când îmi este somnul mai dulce primesc un mesaj de la Raluca: „Dormi?”. Asta păţeşti când te plictiseşti la muncă.
– i-am trimis un mail profesorului coordonator de la master să văd ce îmi spune.

Duminică de dimineaţă primesc un telefon de la daddy. Să îmi spună că ne-a trimis pachet cu mâncare. Să vă zic că mi-a sărit inima din piept de fericire? Mai ales că ai mei foaaarte rar trimit pachet cu mâncare.
Când am ajuns acasă [eram la servici (că tot nu îi place lui vis că spun muncă) când am primit telefonul] am savurat din ciorba de burtă şi nişte sărmăluţe. Aproape că uitasem cum este să mănânci mâncare a la mama de-acasă. Şi fu taaare bună!
Desigur că nu este totul: varză cu carne, pifteluţe, brânză, 2 prăjituri, vinete şi legume. 😀
Asta ca să vă fac puţin în poftă [auzit-ai tu Gege? ;)) ]
Acum pot să vă spun că în fiecare zi mă delectez cu nişte mâncare bună făcută de a mea muter.

Din fire imi place la nebunie sa fac cadouri. De multe ori le fac si fara sa existe o ocazie speciala. De fapt si de drept despre ce vreau sa vorbesc? Pai despre utilitatea si cum se alege un cadou. Am trecut de curand printr-o intamplare mai mult sau mai putin semnificativa. Idea sta in felul urmator: a fost ziua cuiva si acea persoana a primit un cadou…dupa parerea mea total nepotrivit. De ce zic total nepotrivit? Pai pentru ca in sine cadoul reprezenta o persoana de pana in 20 de ani, in timp ce sarbatoritul depasise demult aceasta varsta. Inteleg faza cu sufletul tanar bla blab la, dar tot nu vad utilitatea unui lucru infantile la o persoana deloc infantile. In fine! Sunt lucruri care se pare ca nu le pot intelege asa de usor. Si sincer? Prefer sa nu iau niciun cadou sau sa dau bani sarbatoritului decat sa o dau in bara cu surpriza. S-a intamplat de nenumarate ori sa primesc ceva ce fie nu imi trebuia, fie nu imi placea. Zambeam sec si multumeam. Da! Sunt foarte pretentioasa la cadouri si de asta de multe ori prietenii mei merg sa imi aleg eu ceea ce imi place. Asa s-a nascut si tatuajul 😀
Voi va pricepeti sa alegeti cadourile? In functie de ce le alegeti?

Acum câteva zile mi-am amintit, fără să vreau ce este drept, de anii de liceu. Frumoasă perioadă. Fără griji, fără probleme, fără chef de responsabilităţi. Am zâmbit oarecum în oglindă în timp ce mă uitam cât de mult m-am schimbat. Nu mă refer la fizic, ci la caracter.
Eram aşa o copilă care se distra şi trăia fiecare moment fără a sta pe gânduri. Nu analizam nicio situaţie, nu mă gândeam la rezultate. Nimic! Eram un copil.
Acum în schimb… sunt mult mai calculată în anumite momente, nu mă mai aventurez în lucruri pe care nu le cunosc. Acum nu îmi mai place de mine. Am uitat ce înseamnă să faci un lucru fără să îl calculez înaine.
Poate că grijile şi responsabilităţile m-au făcut să nu mai văd în roz viaţa şi poate că din cauza lor nu mai sunt ceea ce eram.
Regret…regret enorm că sunt altfel decât eram în copilărie, dar…era timpul. Era timpul să las copilărismele şi inconştienţa în urmă.
Ce îmi doresc? Încă o zi în liceu.
Vouă vă este dor de liceu?

Am ajuns să stau iar prost cu ideile. Oboseala şi munca îmi cam ocupă mare parte din timp şi rar mă pot împărţi în mai multe. Şi cum speram eu să îmi fac timp de toate…eheheee…ce gânduri aveam şi eu.
E mai greu decât orice pe lumea asta să te ţii zi de zi de muncă. Şi după asta să ajungi acasă şi să constaţi că trebuie să speli vasele, să faci un pic de ordine prin cameră şi tot aşa.
Mi-e dor să stau în fotoliul meu de la Galaţi şi să mă joc cu Puşa…eheheee!!!! Până o să o mai revăd o să mai dureze.

Dedic acest articol oamenilor care au plecat de mulţi ani din România şi nici în acest moment nu au uitat să vorbească corect româneşte.
Jos pălăria în faţa unor oameni care nici acum nu au uitat de unde au plecat. Care nu ua uitat că sunt români şi care au creat o imagine pozitivă a românilor în faţa străinilor.
Jos pălăria în faţa unor oameni care nu au „acumulat” fiţe de străinătate doar pentru că au avut norocul de a pleca din ţara asta.

Am ajuns la concluzia asta în clipa în care m-am angajat. Nu mai am timp ca în trecut să ies, să petrec, să mă distrez. Acum trag cu dinţii de fiecare minuţel liber. Ştiu că nu am un program atât de aglomerat, dar munca şi drumul până la muncă mă obosesc enorm.
Zilele trecute m-am supărat pe o prietenă care m-a lăsat să îi aştept telefonul o zi întreagă. Finalul? Duminica mea s-a dus de râpă. Este a doua şi ultima oară când îmi face asta.
Alţii se supără că nu mai am timp de ei, că îi ignor, că acum nu îi mai bag în seamă, că prefer să ies cu colegii de muncă, etc. Le-am explicat că nu am cum să mă împart în 100. Sâmbăta şi duminica ies cu cea mai mare plăcere cu ei, putem vorbi la telefon sau pe messenger, dar cam atât. Nu îmi mai permit să pierd nopţile. A doua bubă ar fi stomacul care nu mă lasă să îmi mai fac de cap atenţionându-mă cu nişte dureri incredibile.
Îmi pare rău că unii nu vor să înţeleagă că este timpul să se maturizeze, că nu pot sta pe banii părinţilor, că în perioada asta orice loc de muncă este raiul pe pământ şi în timp ce alţii freacă menta eu îmi caut un al doilea loc de muncă.

Am tot citit despre Kelly Osbourne şi despre regimul ei prin care a slăbit 20 de kilograme. O admir pentru asta şi totuşi reuşeşte să-mi stârnească milă. Nu o văd deloc fericită. Nu mai văd zâmbetul din trecut…sau poate doar mi se pare. Cine ştie?!
Ideea stă în felul următor: am observat asta şi la mine. Am devenit mult mai tristă, mai puţin zâmbitoare, mai lipsită de energie decât în trecut. Simt mereu nevoia să dorm, să stau, să nu fac nimic. Nu ştiu cât este de normal, dar …nu este firesc.
Dacă în trecut mă simţeam ca o bunicuţă acum chiar sunt o bunicuţă. De când m-am ales cu buba la stomac încerc să am un regim cât mai sănătos, dar parcă organismul nu îşi ia energiile de care are nevoie. Sunt mereu obosită şi parcă cu greu mă pot mişca. Mă sperie ideea ca la 24 de ani să mă simt şi să trăiesc ca o persoană trecută de 70 şi de ani. Nu mi se pare firesc.
Am încercat cafea – deşi nu am voie şi stomacul a avut grijă să mă atenţioneze- am încercat să dorm, să beau ceaiul…nimic! Mereu sunt încercănată, mereu mă simt obosită fizic şi psihic.
Să dau vina pe locul de muncă? Nu am motive. Am un program lejer, nu sunt stresată şi totuşi de unde aceste efecte secundare.
Ba mai nou din orice motiv care ar putea să mă supere stomacul începe să îmi dea şuturi şi cum în ultima vreme am avut câteva supărări stomacul m-a certat. Mă enervează că sunt la mâna lui şi că nu face aşa cum îi dictez eu. Este ca un copil alintat şi simt o mare nevoie să îl educ aşa cum vreau eu.
OOOFFF!!! Sunt o babă care se plânge toată ziua.

De foarte multe ori am citit cum diferiţi indivizi se plângeau că nu au trafic, că deşi scriu de câteva luni nu le ies bani etc etc.
Ce am de zis?
Păi:
1. niciodată nu spune că eşti cel mai bun. Nu cred în cel mai bun blogger pentru că asta ar înseamna să nu aibă niciun comentariu contra- şi aşa ceva nu există.
2. scrie corect româneşte. Sau măcar încearcă. Recunosc că nu sunt perfecţiunea întruchipată la capitolul limba română, dar încerc pe tot posibilul să nu fac greşeli urâte de gramatică.
3. să faci asta din plăcere. Dacă scrii doar ca să scoţi nişte bani şi nu este o plăcere poţi fi sigur/ă că nu o să reuşeşti prea devreme…poate chiar deloc.
4. nu te aştepta la miracole peste noapte. Eu scriu de aproape 2 ani. În doi ani am adunat în jurul a 400 de vizitatori şi mai multe înjurături.
5. nu cere ajutorul decât dacă ştii cum. Bloggerii cu vechime sunt puţin cam „zgârciţi” la capitolul ajutor. Îi înţeleg perfect. Nici mie nu mi-ar conveni să se promoveze un „vai de capu lui” pe munca mea. Îi admir pe cei din prima linie pentru că au ajuns unde au ajuns fără să ceară ajutorul nimănui.
6. fii constant. Nu scrie un articol la lună. Poţi fi sigur că aşa nu ajungi nicăieri. Ori ai un număr de 3-4 articole pe zi ori….lasă-te păgubaş.
7. scrie ce îţi place. Niciodată nu o să scriu despre tehnologie. De ce? Pentru că nu mă pricep. Cititorilor mei le place să citească despre idioţeniile mele de zi cu zi, iar mie îmi place să le povestesc aceste lucruri.
8. nu spera la miliarde. Nimeni nu o să te plătească cu sume imense din prima.
9. ocupă-te de el. Nu îl lasă în plata domnului. Ai grijă ca mereu să fie ordonat, fumos scris şi cât mai simplu la privit. Să nu stai cu orele să cauţi ceva.
10. fii educat. Educaţie în blogging lipseşte în cazul multor persoane. Dacă înjuri şi te porţi ca şi când te-ar fi dat părinţii afară din casă nimeni nu o să fie atras de acest stil vulgar.

Succesuri!

Aproape că uitasem cum este să te trezeşti la ora 9 într-o zi de weekend. Acum profit din plin de ziua asta şi nu o să fac decât să dorm până când nu o să mai am chef să dorm şi apoi….o să mă forţez să mai dorm puţin :))
Vă daţi şi voi seama că timpul meu liber acum se împarte între pat şi blog, nu?
Pe blog am scris mai mult decât suficient aşa că lipseşte somnul de frumuseţe.

P.s: mi-e dor de tine!

Cât este de ciudat când te trezeşti şi spui: de azi nu mai caut nimic, nu mai am nici aşteptări, nici dorinţe, nici vise.
Cât este de ciudat să te trezeşti într-o zi numai tu, fără gânduri, imaginaţie, speranţele din trecut.
M-amuzam pentru că mereu am fugit de starea asta şi acum că a ajuns parcă am îmbrăţişat-o involuntar. Cred că mă atrage atât de mult starea asta încât am uitat motivele pentru care am fugit atât de des de ea.
Nu ştiu la ce să mă aştept, la ce să mă mai aştept, dar îmi place teribil liniştea pe care mi-o conferă. Cred că sufletul meu a îmbătrânit atât de mult încât îşi caută pur şi simplu un loc cât mai simplu, o pajişte cu iarbă udă, un şezlong pe jumătate în apă, un hamac la umbra unor tei.
Azi, după 24 de ani de căutări, pot spune: sunt mulţumită de mine şi cu mine.

Septembrie 2017
L M M M V S D
« Iul    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Arhive

Powered by BannerFans.com
Blogul lui Crin

Photobucket
Sibienii.ro -Stirile care dau aroma cafelei tale
Spune NU drogurilor!
banner nou