You are currently browsing the category archive for the ‘zapaciti’ category.

Cum ieri nu am avut nimic important de făcut m-am gândit să revizionez desenele animate care mi-au plăcut cel mai mult. Timp de aproape 6 ore m-am uitat la desenele Disney care m-au atras cel mai mult. Păcat că puştii din ziua de azi nu mai ştiu ce înseamnă educaţie prin frumos. Acum se practică desene cu roboţei, cu maşinuţe, războaie şi tot felul de drăcovenii care nu mă atrag câtuşi de puţin.
Şi când te gândeşti cât de nerăbdători eram noi ăştia generaţia 1980-1990 să apară desenele animate de la Disney şi nunumai. Acum tehnologia i-a îndepărtat pe copii de cărţile cu poveşti, de desenele din care să înveţe ceva, de lumea reală. Aste este! Probabil că noi aştia mai „bătrâni” încă nu ne-am obişnuit cu ideea cum că tehnologia avansează, iar lumea poveştilor se află acum în urma internetului.

Anunțuri

Pe lângă cartea de buzunar mai am o pasiune: sudoku. Dacă ar fi după mine 10 ore pe zi le-aş petrece făcând sudoku. Dacă la început mă chinuiam să fac unul simplu acum la unul pentru începători mai mult de 3 minute nu stau. Dar am trecut de mult de acest stadiu şi mă zbat pentru mediu spre avansat. Recunosc că de multe ori petrec şi peste 15 minute până să îmi iasă unul, dar nu mă las. Mi se pare un joc fantastic care îţi stimulează gândirea. Desigur că duce la dependenţă, iar eu sunt exemplul ideal: ajunsesem să visez noaptea soluţiile :)) comic, nu?

Voi ce jocuri aveţi care să vă dea dependenţă?

La vârsta de 4 ani ai mei m-au dus la cămin. Acolo l-am întâlnit pe el: iepurică [numele de familie era Epure].Culmea a fost ca noi să fim şi vecini de bloc şi deci să ne vedem şi mai des. Ne amuzam teribil la cămin. De fapt mai mult eu decât el. El săracul a suferit câteva traume cu mine: nasul spart, capul spart, o mână ruptă. Ce pot spune? Eram periculoasă.
Am ajuns în clasa întâi şi eu tot cu iepurică de mână, a doua, a treia şi tot aşa. În clasa a cincea le-a spus colegilor mei de clasă că sunt „iubita” lui şi să nu încerce vreunul din ei să se dea la mine. Eram tare mândră că era prietenul meu şi tot cartierul ne ştia. Eram: iepurică şi Ioana [prietenii din copilărie îmi spuneau aşa].
Cu el m-am pupat prima dată, cu el m-am ţinut prima dată de mână, cu el m-am bătut cu apă şi zăpadă prima dată.
Mi-a povestit muter o situaţie amuzantă dintre noi doi. El şi-a luat role şi ca să fiu pe lângă el mi-am luat şi eu. Desigur că talentele mele în acest domeniu erau sub limită. Eram în scara blocului cu muter şi iepurică şi exersam mersul „minunat” cu rolele. Când m-am dezechilibrat am ţipat: „prinde-mă iepurică! prinde-mă!!!!” Aş fi putut să strig la muter care era mai puternică decât el, dar am preferat să aterizez în braţele sale. [daaaa m-a prins!!]
Daaaaaaaaaaaaaaarrr!!!! În clasa a şasea situaţia s-a schimbat. El a început să aibă alte pretenţii, alt stil de viaţă care nu concorda cu al meu. Aşa că am luat-o pe drumuri diferite. El şi-a găsit un anturaj cu care putea bea, fuma şi multe alte nebunii ale vârstei. Când am ajuns în clasa a noua el s-a mutat din cartier şi pe perioada liceului nu l-am văzut decât de vreo 4 ori. Din clasa a12a nu am mai ştiut nimic de el. Auzisem în treacăt de la cineva cum că ar fi plecat să muncească în afară. Că a renunţat la facultate şi că a ales să muncească. Atunci am realizat cât de diferiţi eram.
Povestea Ioanei şi a lui Iepurică ajunsese să fie ceva din copilăria mea.

Când eram mai puştoaică am auzit un băiet din ăsta de se credea mare don juan că dacă nu arăţi precum Angelina Jolie nu ai ce căuta [scuze cacofonia] la plajă. O afirmaţie deranjantă după părerea mea şi nu numai. Deh! L-am lăsat în legea lui şi mi-am văzut de viaţă. Culmea ironiei a fost să mergem la plajă gaşcă şi culmea el să fie primul cu frustrări. Că nu are muşchi, că nu putea juca x şi 0 pe pătrăţelele de pe abdomen şi multe alte lucruri. În schimb fetele care nu arătau precum Angelina Jolie, printre care se numără şi subsemnata, ne-am distrat în ultimul hal. Râdeam şi mai mult am reuşit să atragem privirile unor băieţi.
Cred că până la urmă nu contează cum arăţi, ci contează cum te simţi îm pielea ta, câtă încredere ai în tine şi mai ales cât de bine ştii să laşi la o parte răutăţile unor oameni neputincioşi.
Până la urmă ambalajul ajunge să se deterioreze, dar imaginea ta în faţa prietenilor ţine de ce acoperă ambalajul. Sunt sigură că nu există om care să nu aibă în grupul său un prieten mai altfel decât ceilalţi şi care să fie apreciat pentru glumele pe care le spune, pentru amuzamentul de care dă dovadă, de prietenia pe care o are cu fiecare din voi.
Este uşor să catalogăm un om numai pentru aspectul său fizic…şi mai ales dacă nu face parte din grupul nostru de prieteni. Fix ca la animale: ce nu face parte din haită este mâncat de viu. Nu contează cine este şi ce vrea.

Acum ceva vreme am promis cuiva că nu o să îmi mai tai din lungimea părului şi că nu o să mă mai vopsesc ca să vadă cum îmi stă cu părul lung şi culoare naturală.
Zis şi făcut! Buba este alta: că pe lângă faptul că a devenit o tortură să am grijă de el [îmi ia o oră să îmi fac cârlionţii] a început să îmi cadă şi mult păr. În principiu mă gândesc că este de la stres, de la oboseală, de la şampon. Nu ştiu. Nu mă pricep. De obicei când aveam probleme cu căderea părului băgam foarfeca în el şi câteva luni îmi făceam ţepi… d’ale vieţii nebunii.
Acum stau şi mă gândesc cam ce ar trebui să fac ca să îl scutesc de zecile de fire pierdute. Şi nu! Nu mă tund scurt. Mai am de aşteptat până în decembrie 2011.
Deci? Sugestii?
V-am spus că este un post cu probleme existenţiale :))

În fragedă pruncie am cunoscut un musulman: Mohamed. Era fiul unui medic şi încă necăsătorit. Era cu 4 ani mai mare decât mine: eu aveam 15 şi el 19. Am vorbit aproape un an de zile când brusc a încetat să mai vorbească cu mine. Am regretat enorm mai ales că era un om de mare calitate. După vreun an de zile m-a căutat: tatăl lui îi găsise o nevastă şi fie că a vrut, fie că nu a vrut a trebuit să se căsătoreascî. Îmi spunea că este nefericit alături de ea pentru că era educată de o familie cu reguli stricte. Că nu are curaj să îşi exprime punctele de vedere, că nu îşi dorea ca tatăl său să îi aleagă nevasta.
Am rămas surprinsă când mi-a spus că viaţa lui ajunge să fie una tipică: se duce la muncă, vine acasă şi stă cu nevasta şi atât.
De la vârsta de 19 ani nu mai ştiu nimic de el. Probabil că a devenit şi tătic şi poate că s-a obişnuit şi cu statutul de bărbat însurat.
Şi da! Regret că am pierdut un prieten cu care mă înţelegeam atât de bine.
Eh! De ale vieţii poveşti

Viaţa mea seamănă acum cu o floricică roz

Cum stăteam eu de dimineaţă şi mă spălam pe dinţi am observat ceva în oglindă. Culoarea mea naturală a pus stăpânire pe o foarte mare parte a părului. În sfârşit văd şi eu care este culoarea din fragedă pruncie pentru că să mor dacă mai ştiam cum arăta. Îmi place, dar , totodată, mi-am amintit şi de ce m-am vopsit…devenise prea monotonă.
Acum încerc pe tot posibilul să evit în supermarketuri zona cu vopsele pentru păr, dar sinceră să fiu nu ştiu cât o să mai rezist. V-am spus că sunt probleme d’ale mele

Cum stăteam aşa şi leneveam în pat s-a aprins un beculeţ: vine 1 iunie. Adică ziua copilului. YAY!!!!Asta înseamnă că trebuie să sărbătoresc ziua mea în cel mai frumos mod cu putinţă. Voi ce planuri aveţi de 1 iunie?

Cum stăteam eu azi cuminte în Ratb vine o tipă la mine şi îmi spune:
„Bună Raluca! Eu sunt verişoara ta. Mă mai ştii?”
Reacţia mea? Am făcut ochii cât cepele speriată de ce auzisem. Din fire sunt speriată de bombe când vine vorba de străini, dar astfel de situaţii mă fac să evit pentru totdeauna acest mijloc de transport [deşi nu prea aş putea pentru că este singurul mijloc de transport care mă duce la muncă…sau la jumătatea drumului până la muncă].
De când eram la Galaţi aveam astfel de traume cu diferite individe care mă opreau pe stradă şi îmi spuneau: „VAAAAAAIII Raluca!!!! Ce ai crescut! Te ştiu de când erai mică mică mică. Mă mai ţii minte? Sunt mătuşa ta!” Astfel de întâlniri aveau prostul obicei de a mă traumatiza. Nu îmi place să aflu de vreo rudă îndepărtată în timp ce mă plimb pe stradă.
Şi cele mai urâte experienţe…asta ca să nu zic traumatizante erau cele când mergeam la magazin: VAAAIII!!! Uitaţi-o pe nepoata lu’ domnu’ Petrescu!!!
Şi uite aşa jumătate de oră eram supusă unui interogatoriu al tuturor vânzătoarelor de acolo în timp ce restul cumpărătorilor fie mă înjurau, fie se uitam compătimitor la mine. Să mai zic când mă duc la Galaţi după o perioadă mai lungă de stat la Bucureşti? De frică să nu fiu luată la întrebări prefer să ies numai seara din casă. Mai simplu şi astfel evit să fiu luată la întrebări de vreo mătuşă din partea bunicii unchiului verişorului străbunicii nepoatei bunicii verişorului meu.
P.s: vă rog, pentru liniştea mea sufletească, să nu îmi spuneţi niciodată: „aaahhh!! Ralucaaa! Ştiai că suntem verişori?”

Azi este zi de salariu! Ce înseamnă asta? Înseamnă zi de cumpărături. Ca orice fată care se respectă am de gând să vin acasă cu multe sacoşe pline cu prostioare pe care sunt sigură că nu o să le folosesc în mod deosebit, dar ce mai contează? Azi este zi de salariu.

Din fire imi place la nebunie sa fac cadouri. De multe ori le fac si fara sa existe o ocazie speciala. De fapt si de drept despre ce vreau sa vorbesc? Pai despre utilitatea si cum se alege un cadou. Am trecut de curand printr-o intamplare mai mult sau mai putin semnificativa. Idea sta in felul urmator: a fost ziua cuiva si acea persoana a primit un cadou…dupa parerea mea total nepotrivit. De ce zic total nepotrivit? Pai pentru ca in sine cadoul reprezenta o persoana de pana in 20 de ani, in timp ce sarbatoritul depasise demult aceasta varsta. Inteleg faza cu sufletul tanar bla blab la, dar tot nu vad utilitatea unui lucru infantile la o persoana deloc infantile. In fine! Sunt lucruri care se pare ca nu le pot intelege asa de usor. Si sincer? Prefer sa nu iau niciun cadou sau sa dau bani sarbatoritului decat sa o dau in bara cu surpriza. S-a intamplat de nenumarate ori sa primesc ceva ce fie nu imi trebuia, fie nu imi placea. Zambeam sec si multumeam. Da! Sunt foarte pretentioasa la cadouri si de asta de multe ori prietenii mei merg sa imi aleg eu ceea ce imi place. Asa s-a nascut si tatuajul 😀
Voi va pricepeti sa alegeti cadourile? In functie de ce le alegeti?

Băi oameni buni eu nu mai înţeleg tinerii din ziua de azi. Fac o tragedie din orice şi vorbesc de iubire de parcă ar fi ceva la ordinea zilei. Îmi vine tare greu să cred că un puştiulică de 16-17 ani este conştient de sentimentele pe care ţi le provoacă persoana iubită. Degeaba încearcă unii să mă convingă îmi vine greu să cred că există maturitate psihică încât să fie capabili să iubească. Ştim foarte clar că băieţii se maturizează muuuuuuuuult mai târziu decât fetele şi prin urmare…
Desigur că nici puştoaicele nu sunt scutite de la acest subiect. Am citit diferite bloguri ale unor ploade abia intrate la pubertate despre greutăţile vieţii, că nu îi stă părul bine, că iubitul nu îi spune că o iubeşte, că lumea e o gaură neagră….etc etc.
Oameni buni, copii trăiţi-vă adolescenţa şi lăsaţi la o parte glumele astea de prost gust pentru că deja nu mai au haz.

Cui?
Lui Iris.

Sper să ne găsim şi peste 50 de ani pe o băncuţă ca două babe sclerozate.

Am ajuns la concluzia asta în clipa în care m-am angajat. Nu mai am timp ca în trecut să ies, să petrec, să mă distrez. Acum trag cu dinţii de fiecare minuţel liber. Ştiu că nu am un program atât de aglomerat, dar munca şi drumul până la muncă mă obosesc enorm.
Zilele trecute m-am supărat pe o prietenă care m-a lăsat să îi aştept telefonul o zi întreagă. Finalul? Duminica mea s-a dus de râpă. Este a doua şi ultima oară când îmi face asta.
Alţii se supără că nu mai am timp de ei, că îi ignor, că acum nu îi mai bag în seamă, că prefer să ies cu colegii de muncă, etc. Le-am explicat că nu am cum să mă împart în 100. Sâmbăta şi duminica ies cu cea mai mare plăcere cu ei, putem vorbi la telefon sau pe messenger, dar cam atât. Nu îmi mai permit să pierd nopţile. A doua bubă ar fi stomacul care nu mă lasă să îmi mai fac de cap atenţionându-mă cu nişte dureri incredibile.
Îmi pare rău că unii nu vor să înţeleagă că este timpul să se maturizeze, că nu pot sta pe banii părinţilor, că în perioada asta orice loc de muncă este raiul pe pământ şi în timp ce alţii freacă menta eu îmi caut un al doilea loc de muncă.

Mi-am amintit zilele trecute de o ceartă pe care am avut-o cu cineva. Referitor la lipsa mea de încredere. Pe bună dreptate omul avea motive să fie supărat pe mine pentru că până acum nu mi-a demonstrat că nu ar fi demn de încrederea mea, dar eu…desigur că am dat-o în bară.
De unde şi neîncrederea mea în oameni? Şi aici mă refer nu numai la relaţii, ci şi la prieteni.
Din fragedă pruncie am crezut în oameni şi în bunătatea lor. Credeam şi încă mai cred în lumea aia perfectă, cu fluturaşi, inimioare şi steluţe. Desigur că de fiecare dată primeam câte o palmă ca să îmi amintească faptul că nu e totul atât de roz pe cât credeam.
Acest lucru mă macină. Mă macină că acum îmi vine greu să mai am încredere în oameni, că durează luni până cineva mă face să am încredere orbeşte în el. Acum durează până cineva poate să discute cu mine fără să simtă uneori nevoia de a mă lua la bătaie.
Muter spunea că îmi folosesc „viperismul” ca să mă apăr…şi cred că are dreptate…sau nu…nu ştiu.
Oricum de mult prea multe ori am observat că puţine sunt persoanele care au răbdare cu mine şi care încearcă să îmi câştige încrederea. Câte au fost până acum?
2

De foarte multe ori am citit cum diferiţi indivizi se plângeau că nu au trafic, că deşi scriu de câteva luni nu le ies bani etc etc.
Ce am de zis?
Păi:
1. niciodată nu spune că eşti cel mai bun. Nu cred în cel mai bun blogger pentru că asta ar înseamna să nu aibă niciun comentariu contra- şi aşa ceva nu există.
2. scrie corect româneşte. Sau măcar încearcă. Recunosc că nu sunt perfecţiunea întruchipată la capitolul limba română, dar încerc pe tot posibilul să nu fac greşeli urâte de gramatică.
3. să faci asta din plăcere. Dacă scrii doar ca să scoţi nişte bani şi nu este o plăcere poţi fi sigur/ă că nu o să reuşeşti prea devreme…poate chiar deloc.
4. nu te aştepta la miracole peste noapte. Eu scriu de aproape 2 ani. În doi ani am adunat în jurul a 400 de vizitatori şi mai multe înjurături.
5. nu cere ajutorul decât dacă ştii cum. Bloggerii cu vechime sunt puţin cam „zgârciţi” la capitolul ajutor. Îi înţeleg perfect. Nici mie nu mi-ar conveni să se promoveze un „vai de capu lui” pe munca mea. Îi admir pe cei din prima linie pentru că au ajuns unde au ajuns fără să ceară ajutorul nimănui.
6. fii constant. Nu scrie un articol la lună. Poţi fi sigur că aşa nu ajungi nicăieri. Ori ai un număr de 3-4 articole pe zi ori….lasă-te păgubaş.
7. scrie ce îţi place. Niciodată nu o să scriu despre tehnologie. De ce? Pentru că nu mă pricep. Cititorilor mei le place să citească despre idioţeniile mele de zi cu zi, iar mie îmi place să le povestesc aceste lucruri.
8. nu spera la miliarde. Nimeni nu o să te plătească cu sume imense din prima.
9. ocupă-te de el. Nu îl lasă în plata domnului. Ai grijă ca mereu să fie ordonat, fumos scris şi cât mai simplu la privit. Să nu stai cu orele să cauţi ceva.
10. fii educat. Educaţie în blogging lipseşte în cazul multor persoane. Dacă înjuri şi te porţi ca şi când te-ar fi dat părinţii afară din casă nimeni nu o să fie atras de acest stil vulgar.

Succesuri!


de la Mihai

Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Iul    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Arhive

Powered by BannerFans.com
Blogul lui Crin

Photobucket
Sibienii.ro -Stirile care dau aroma cafelei tale
Spune NU drogurilor!
banner nou