You are currently browsing the category archive for the ‘dor de ea’ category.

Am vrut să scriu un sumar al articolelor mai vechi, am vrut să scriu despre cele mai comentate, am vrut să scriu despre blog şi evoluţia lui sau despre comentatori. Nu o să scriu asta.
O să scriu că anul trecut am râs şi am plâns, am fost fericită şi supărată, am pierdut prieteni şi am câştigat prieteni, am crezut că o să mor fără el şi sunt mai fericită fără el. O să pară că sunt rea. Nu sunt. Ultimele săptămâni au fost crunte pentru mine. Am trăit o minciună. Înşelată de doi oameni în care îmi pusesem încrederea şi prietenia m-au minţit şi trădat în ultimul hal.
Mi-a reapărut zâmbetul pe buze când cineva m-a învăţat să îmi trăiesc viaţa, să mă bucur de orice nimic. Nimeni nu mai merită efortul de a fi primul în viaţa mea. Am învăţat să fiu atât de egoistă încât să nu mă mai intereseze decât de…prietenii adevăraţi…ăia de îi pot număra pe degetele de la o mână.
Mă bucur că anul care a trecut a fost la fel de energic şi plin de surprize aşa cum îmi doream, că am terminat o facultate, că am învăţat să spun şi „NU” atunci când mi se cere ceva, că am putut rămâne cu o experienţă, cu o învăţătură, cu un alt scop, cu o altă viziune a vieţii şi a viitorului.
Nu regret că 12 luni ba scriam, ba refuzam să mai scriu, nu regret că 12 luni am fost rea, am crititcat, am judecat, am analizat la rece. Nu regret că am dat o şansă blogului, că am lăsat şi pe alţii să scrie aici, că mi-am lăsat ideile în alte părţi.
Nu regret că m-am îngrăşat pentru ca mai apoi să slăbesc şi să port blugi din liceu. Nu regret că am renunţat la shaorma pentru o portocală, nu regret că am renunţat la o oră de stat în pat pentru a alerga o jumătate de oră.
Nu regret că îmi iubesc animăluţele mai mult decât orice pe lumea asta. Nu regret că m-am mutat, că am renunţat la camera veche, nu regret că acum merg cu 10 minute mai mult până la metrou.
Nu regret că mi-am dezamăgit la un moment dat părinţii şi fratele pentru ca mai târziu să îi aud: suntem mândri de tine.
Nu regret că sunt EU! Cireşica MaMeMiMoMu, Pika, Petrescu Raluca- Ioana.

P.s: La mulţi ani mamei mele! Este sfântul Vasile 😀

Anunțuri

By P

Ne-am revăzut. Aproape că îi uitasem zâmbetul timid. M-a cuprins în braţe şi m-a sărutat pe obraz. Păstrase acelaşi parfum care îmi plăcea atât de mult. Mă gândeam că o să uit şi pielea ei catifelată. Am rămas deloc plăcut surprins când am văzut cât era de slăbită. Formele ei cândva foluptoase se ascundeau acum sub nişte haine largi. Mi-a plăcut părul ei negru lăsat pe spate. Niciodată nu şi-l lăsa pe spate pentru mine. Se uita la mine cu ochii ăia mari şi căprui şi îmi zâmbea. Uitasem complet sentimentul pe care mi-l conferea revederea cu ea.
Ne-am oprit la o cafenea şi am început să povestim toate nebuniile. M-a iertat pentru tâmpenia făcută în trecut şi m-a făcut să uit de starea de după.
Îmi pare rău că timpul petrecut în compania ei nu a fost suficient şi sper ca să mai existe şi alte…ieşiri ca în trecut. Doi nebuni bârfind vrute şi nevrute.
Mi-am amintit de cum gesticulează când vorbeşte, cum îşi ridică ochii când povesteşte ceva sau când îşi suflă suviţa de păr din ochi.
M-am trezit din melancolia asta a unui copil de doi ani în momentul în care mi-am amintit că noi suntem simpli prieteni. Atât şi nimic mai mult.
Dar mereu o să fie persoana pentru care o să fac totul ca să o ajut.

Îmi este dor de ea. Mereu însemnez cu negru zilele de 16 şi de 18 în calendar.
Mereu se temea că o să o uităm şi a făcut astfel încât să nu se întâmple asta.
Era o zi friguroasă de iarnă. Stăteam în camera de cămin şi mă uitam la un film. Mă sunase fratele să îmi spună că vine în vizită pe la mine. Mă gândeam că poate vrea să îi urăm împreună „La mulţi ani!” mamei. Era ziua mamei noastre.
M-a lăsat liniştită să văd finalul filmului, fără să îmi dea nimic de înţeles.
Când m-am ridicat să pun un alt film. M-a prins de mână şi mi-a spus: „trebuie să vorbim!”
În momentul următor mi-am dat seama că ceva nu era în regulă.
„E vorba de mamaie”.
Sângele mi-a îngheţat în vene… ştiam că s-a întâmplat ceva rău…Mihai niciodată nu venea la mine la cămin.
„Acum câteva ore a…”
Am simţit cum pământul stă în loc. Am culcat capul pe pernă şi am început să plâng…nu era adevărat ceea ce îmi spunea.
În seara aia m-a luat la el acasă, să dorm la ei. Ştiau că nu trebuie să mă lase singură. Niciodată nu am primit veştile proaste bine.
A doua zi eram în tren spre Galaţi. Dormisem nici măcar două ore şi încercam să mă abţin să nu plâng.
Am ajuns în Galaţi…părea atât de pustiu. Mi-am lăsat bagajul acasă şi am plecat spre ea. Nu m-am oprit la apartament…m-am dus direct la…ea.
Când am ajuns acolo mama era lângă ea şi plângea. M-a văzut şi a vrut să mă ia în braţe, dar nu o vedeam decât pe ea. M-am apropiat de sicriu şi nu îmi venea să cred că ea este acolo. Am început să o mângâi şi să plâng. Veneau rude, ipocriţi, târfe şi infecţi să îmi spună „sincere consoleanţe”. Eu nu o vedeam decât pe ea…erau ultimele momente alături de ea.
Toţi încercau să mă facă să mă simt mai bine, dar eram incapabilă să reacţionez cu cei din jur. Îmi amintesc cum veneau diferite personaje şi mă luau în braţe să îmi spună că totul o să fie bine…nu! Totul nu avea să fie deloc bine.
Taică’miu a fost singurul capabil să mă scoată cu forţa din sală. M-a obligat să mă duc şi pe la bunicul meu să îl întreb ce face. Niciodată nu am avut o relaţie bună cu el. Am intrat în casă şi l-am văzut cum pregătea masa ipocriţilor. M-a văzut în pragul uşii, m-a strâns în braţe şi a început să plângă şi să îmi spună cât îi e dor de ea…nu îl credeam…am motivele mele.
Am ieşit din casă şi în faţa uşii mă aştepta căţelul. Se pusese cu botul pe genunchii mei şi se uita cu milă la mine în timp ce eu plângeam. El o iubea şi o respecta cel mai mult dintre noi toţi…
A doua zi urma să o îngropăm.
Am fost luată cu forţa acasă. Nu am reuşit să dorm nici măcar în patul copilăriei. Era a doua zi în care eram nedormită şi semnele începeau să fie vizibile.
Când am plecat spre biserică toate babele urlau ca la circ…de ce nu puteau să se abţină? Măcar acum.
Nu ştiu ce s-a întâmplat la biserică…pur şi simplu nu îmi amintesc…eram lipsită de viaţă şi ştiu doar că la un moment dat m-am aşezat pe ascuns din cauza unei crize de inimă…restul e ceaţă.
La masa ipocriţilor am fost luată pe sus, obligată să stau la masă cu toţi infecţii din viaţa ei.
Deodată bunicul meu se ridică şi spune: deşi azi e o zi tristă, o rază de soare ne luminează ziua: nepoata noastră Ioana împlineşte astăzi 21 de ani.
Uitasem…21 de ani. Speram să mă bucur de ziua asta, dar nu am putut. Am tras cel mai fals zâmbet, i-am mulţumit de urare şi m-am aşezat mai adânc în scaun. Speram să nu mă mai vadă nimeni. De ce trebuia să îmi reamintească?
Era prima zi de naştere pe care nu am putut să o sărbătoresc cu ea…
A doua zi prietenii mei m-au strâns mai puternic ca niciodată în braţe, mi-au urat „la mulţi ani!” şi m-au pupat. O singură persoană nu m-a întrebat cum mă simţeam…ce puteam să simt în acel moment? De ce toţi pun aceeaşi întrebare cretină: cum te simţi?! Cum dracu aş putea să mă simt în astfel de momente?
La un an după înmormântarea ei mi-am făcut curaj să mă duc la mormântul ei. Am lăsat nişte flori şi am plecat plângând. De fiecare dată când îmi cere tata să mă duc îl refuz politicos. Nu mai vreau să fiu văzută plângând. Sunt prea orgolioasă să aud : „îi venise timpul”.
Au trecut doi ani şi 10 luni de când am devenit atee, de când am început să îl blestem pe cel căruia voi îi spuneţi Dumnezeu.
Când a împlinit doi ani mama mi-a spus ceva care mi-a reamintit de frica ei de a nu o uita: Ioana, buni a murit de ziua mea şi noi am îngropat-o de ziua ta…aşa nu o să o uităm niciodată.
Eu sigur nu o să o uit…eu nu îi pot uita pe cei care au plecat de lângă mine fără să îmi spună „adio”.

Azi dimineaţă am primit de la daddy al meu nişte poze. Vă jur că am râs cu lacrimi când le-am văzut.
Sper să nu faceţi pipi pe voi de la atâta râs 😀

puşa şi mâţa

puşa şi mâţa


puşa şi daddy

puşa şi daddy


daddy şi puşa

daddy şi puşa

By P


Simţeam că se întâmplă ceva. E ca un feelling pe care îl am de când mă ştiu. Am sunat-o să vorbesc cu ea, cred că îmi e prea dor de ea.
«Ne-am despărţit!»
Atât am reuşit să înţeleg din cuvintele ei. Plângea şi simţeam că iar o să facă prostia pe care o face de fiecare dată, pentru că e atât de moale, pentru că de fiecare dată i-am zis degeaba că nu o merită.
Regret că acum nu sunt lângă ea să o ţin în braţe, să o mint spunându-i că de mâine o să îl uite. O cunosc şi ştiu că nu o să îl uite.
Venele mai au puţin şi ponesc de dracii pe care îi am. Pe de o parte vreau să o susţin, dar pe de alta vreau să o las să sufere, poate aşa îşi învaţă lecţia.
Îmi pare rău că acum nu sunt aproape de ea, că nu o să fiu nici pe 18 octombrie, nici de ziua ei, nici de crăciun sau de revelion, dar ştie că mă gândesc la ea …mult, prea mult pentru ce există acum între noi doi.
Am întrebat-o de nenumărate ori de ce el: ce are el, de ce nu îl uită, de ce nu îl acceptă pe cel care o iubeşte şi o respectă [nu e neapărat vorba de mine].
«Pentru că a ajuns să fie ca un drog»
Mă enervează. De asta îmi vine să o şi pălmuiesc, să se trezească dracu din ceea ce trăieşte acum. Dacă ar înţelege că nimeni nu merită sacrificiul ăsta, că nimeni nu merită lacrimile şi iubirea ei…nici măcar eu. Eu ăla care i-am greşit, eu ăla care a primit cele mai urâte cuvinte: «te iert, dar nu o să uit că m-ai dezamăgit»
Viaţa ţi-o trage când îţi e mai bine şi mie mi-a tras-o cât să mă facă să nu mai fiu alături de ea…niciodată.

Dar DE CE EL?

Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Iul    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Arhive

Powered by BannerFans.com
Blogul lui Crin

Photobucket
Sibienii.ro -Stirile care dau aroma cafelei tale
Spune NU drogurilor!
banner nou