În fragedă pruncie am cunoscut un musulman: Mohamed. Era fiul unui medic şi încă necăsătorit. Era cu 4 ani mai mare decât mine: eu aveam 15 şi el 19. Am vorbit aproape un an de zile când brusc a încetat să mai vorbească cu mine. Am regretat enorm mai ales că era un om de mare calitate. După vreun an de zile m-a căutat: tatăl lui îi găsise o nevastă şi fie că a vrut, fie că nu a vrut a trebuit să se căsătoreascî. Îmi spunea că este nefericit alături de ea pentru că era educată de o familie cu reguli stricte. Că nu are curaj să îşi exprime punctele de vedere, că nu îşi dorea ca tatăl său să îi aleagă nevasta.
Am rămas surprinsă când mi-a spus că viaţa lui ajunge să fie una tipică: se duce la muncă, vine acasă şi stă cu nevasta şi atât.
De la vârsta de 19 ani nu mai ştiu nimic de el. Probabil că a devenit şi tătic şi poate că s-a obişnuit şi cu statutul de bărbat însurat.
Şi da! Regret că am pierdut un prieten cu care mă înţelegeam atât de bine.
Eh! De ale vieţii poveşti

Anunțuri