La vârsta de 4 ani ai mei m-au dus la cămin. Acolo l-am întâlnit pe el: iepurică [numele de familie era Epure].Culmea a fost ca noi să fim şi vecini de bloc şi deci să ne vedem şi mai des. Ne amuzam teribil la cămin. De fapt mai mult eu decât el. El săracul a suferit câteva traume cu mine: nasul spart, capul spart, o mână ruptă. Ce pot spune? Eram periculoasă.
Am ajuns în clasa întâi şi eu tot cu iepurică de mână, a doua, a treia şi tot aşa. În clasa a cincea le-a spus colegilor mei de clasă că sunt „iubita” lui şi să nu încerce vreunul din ei să se dea la mine. Eram tare mândră că era prietenul meu şi tot cartierul ne ştia. Eram: iepurică şi Ioana [prietenii din copilărie îmi spuneau aşa].
Cu el m-am pupat prima dată, cu el m-am ţinut prima dată de mână, cu el m-am bătut cu apă şi zăpadă prima dată.
Mi-a povestit muter o situaţie amuzantă dintre noi doi. El şi-a luat role şi ca să fiu pe lângă el mi-am luat şi eu. Desigur că talentele mele în acest domeniu erau sub limită. Eram în scara blocului cu muter şi iepurică şi exersam mersul „minunat” cu rolele. Când m-am dezechilibrat am ţipat: „prinde-mă iepurică! prinde-mă!!!!” Aş fi putut să strig la muter care era mai puternică decât el, dar am preferat să aterizez în braţele sale. [daaaa m-a prins!!]
Daaaaaaaaaaaaaaarrr!!!! În clasa a şasea situaţia s-a schimbat. El a început să aibă alte pretenţii, alt stil de viaţă care nu concorda cu al meu. Aşa că am luat-o pe drumuri diferite. El şi-a găsit un anturaj cu care putea bea, fuma şi multe alte nebunii ale vârstei. Când am ajuns în clasa a noua el s-a mutat din cartier şi pe perioada liceului nu l-am văzut decât de vreo 4 ori. Din clasa a12a nu am mai ştiut nimic de el. Auzisem în treacăt de la cineva cum că ar fi plecat să muncească în afară. Că a renunţat la facultate şi că a ales să muncească. Atunci am realizat cât de diferiţi eram.
Povestea Ioanei şi a lui Iepurică ajunsese să fie ceva din copilăria mea.

Mulţumesc Dorian

SAAAAAAAUU!!!

Un fel de-a mai lungi,cea mai frumoasa zi
Ar fi dac-am mai putea minti.
Am da ceasul inapoi,ai fierbe doua oua moi
Mi-ai spune ca-n casa,suntem doar noi
.
Tacerea te-ar ajuta,sa scapi de-ntrebarea mea
Din toate-ntrebarile,cea mai grea
Cand seara s-ar face gri,nu te-ai mai putea stapani
Din baie la telefon,ai vorbi.
Cu glasul intunecat,cu aerul imbufnat
Orice numai sa ma vezi,plecat.
Si-atunci te-ntrebi mai stii,cea mai frumoasa zi?
A fost la-nceput cand nu ma puteai mintï.

Cu toţii ştim că pe data de 18 iunie în Bucureşti a fost concert: Aerosmith. Nu am mers la concert deoarece nu mă declar o fană înfocată a lor. În ziarele online găseai toate informaţiile despre concert. La un moment dat citesc:

21.31 Steven Tyler a avut un acces de tuse pe scenă. Şi-a revenit după ce a râgâit. Şi râgâiala i-a fost aplaudată!

Să îmi pice faţa. Asemenea respect merităm? Sau suntem atât de bătuţi în cap încât să acceptăm orice nesimţire? Dacă aş fi fost la concert şi aş fi asistat la o asemenea scenă făceam stânga împrejur şi plecam. Nu am nevoie de nesimţirea cuiva care se crede mare vedetă. Au talent şi experienţă şi tocmai din aceste cauze ar fi trebuit să aibă măcar un minim de respect faţă de cei care au plătit milioane ca să îi vadă. M-au dezamăgitr complet prin atitudinea solistului. Faptul că eşti vedetă nu înseamnă că trebuie să te porţi cu fanii tăi de parcă ar fi fost ultimii oameni de pe planetă.
Ruşine să îţi fie domnule Steve Taylor pentru nesimţirea de care ai dat dovadă în faţa unor oameni care te respectau.

Ne învârtim într-o lume în care non valorile sunt promovate mai bine decât orice altceva. În loc să promovăm cărţi, evenimente culturale, piese de teatru sau filme ne lăsăm hipnotizaţi de pipiţe cu aere de mari doamne, de bombe sexy, de blonde siliconate, de scandaluri din cluburile de fiţe din Bucureşti sau de beţiile oamenilor care au conturi cu multe zerouri.
Am ajuns să mă plictisesc să deschid zi de zi televizorul şi să văd aceleaşi persoane fără ceva semnificativ de spus fiind cap de afiş. Mă enervez când văd cum valorile adevărate ajung într-un articol pe ultima pagină ascuns într-un colţ. De ce ne limităm numai la asta? Este atât de greu să cerem cultură? Să cerem respect?
Tind să cred că aşa este. Din simplă comoditate ne limităm nivelul de aşteptări pentru că altfel nu am mai fi „cul”. Dacă ar fi să ne luăm după devoratorii de ştiri mondene nu este deloc la modă să îşi iei în fiecare luni cartea de buzunar de la Jurnalul, nu este deloc la modă să mergi măcar o dată pe lună la o expoziţie de artă sau la o piesă de teatru sau la un film.
Ce viaţi lipsite de bucurii am ajuns să avem…

Azi în ratb era o bunică cu nepoţica. Nepoţica avea vreo 3 ani şi…purta pampers. Acum să îmi fie cu iertare, dar nu cred că este firesc. Adică la vârsta asta deja trebuia să ştie că nu mai are nevoie de pampers, daaaaar…se pare că ştiu greşit.
De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, invenţia lor a fost una binevenită prin rândul părinţilor mai comozi. Pe vremea mea spălau ai mei scutece de le ieşeau ochii ca la melc, dar acum…şi-a făcut copilu strângem scutecu, îl aruncăm şi punem altul. Şi uite aşa ajung copilaşii să facă în scutec până la 3 ani.
Este firesc? Nu!

Când eram mai puştoaică am auzit un băiet din ăsta de se credea mare don juan că dacă nu arăţi precum Angelina Jolie nu ai ce căuta [scuze cacofonia] la plajă. O afirmaţie deranjantă după părerea mea şi nu numai. Deh! L-am lăsat în legea lui şi mi-am văzut de viaţă. Culmea ironiei a fost să mergem la plajă gaşcă şi culmea el să fie primul cu frustrări. Că nu are muşchi, că nu putea juca x şi 0 pe pătrăţelele de pe abdomen şi multe alte lucruri. În schimb fetele care nu arătau precum Angelina Jolie, printre care se numără şi subsemnata, ne-am distrat în ultimul hal. Râdeam şi mai mult am reuşit să atragem privirile unor băieţi.
Cred că până la urmă nu contează cum arăţi, ci contează cum te simţi îm pielea ta, câtă încredere ai în tine şi mai ales cât de bine ştii să laşi la o parte răutăţile unor oameni neputincioşi.
Până la urmă ambalajul ajunge să se deterioreze, dar imaginea ta în faţa prietenilor ţine de ce acoperă ambalajul. Sunt sigură că nu există om care să nu aibă în grupul său un prieten mai altfel decât ceilalţi şi care să fie apreciat pentru glumele pe care le spune, pentru amuzamentul de care dă dovadă, de prietenia pe care o are cu fiecare din voi.
Este uşor să catalogăm un om numai pentru aspectul său fizic…şi mai ales dacă nu face parte din grupul nostru de prieteni. Fix ca la animale: ce nu face parte din haită este mâncat de viu. Nu contează cine este şi ce vrea.

Cum veneam eu frumos de la muncă vai de capul meu, dornică de un duş rece şi ceva de băgat la maţ, m-akm urcat într-un ratb full.
În spatele meu se postase un „domn” pe la vreo 60 de ani, respectabil, la costum, aranjat toate alea. Şi se tot foia pe la spatele meu. Iniţial am zis că îl deranjează ghiozdanul meu aşa că l-am dat jos. Credeţi că s-a potolit? Nu! Repeta aceeaşi mişcare enervantă. M-am strâns să nu îl incomodez şi el hopa după mine, când deodată simt ceva tare în zona fundului. Am simţit că înnebunesc. Omu îşi găsise o activitate dubioasă cu fundul meu. Scandal nu puteam face: cine ar crede o puştoaică în locul unui domn aranjat?
M-am aşezat în cea mai incomodă poziţie astfel încât să nu aibă cum să mai aibă acces la fundul meu şi m-am rugat să ajung mai repede în staţie. La prima am coborât.
Şi cică să respecţi bătrânii.

Din fire nu sunt o fană a parfumurilor. Prefer deodorantul şi atât. Poate numai când mi se pune pata folosesc un parfum. Mi se pare mult prea feminin pentru ţinutele mele sport. Eh! Şi eu ca omul. În schimb sunt înnebunită după parfumurile bărbăteşti sau apă de toaletă [nu ştiu care este diferenţa]. De obicei lucrurile bărbăteşti sunt mai de calitate decât cele femeieşti: de la parfumuri şi până la haine [numai eu ştiu câte haine de bărbaţi am văzut pecare mi le doream].
Revenind la subiect! Regret că nu se găsesc şi la femei parfumuri cu o asemenea prospeţime ca la ei. La noi predomină parfumurile dulci…ca nişte mici tortuleţe cu glazură roz. BLEAC!
Sper ca într-un viitor cât mai apropiat să văd şi eu calitate în rândul rândul parfumurilor de femei.

Cum filmul de ieri a fost o adevărată încercare pentru neuronii mei am zis că trebuie să văd un film de calitate. Pentru cine nu a văzut „The boondock saints” să ştiţi că pierdeţi multe. William Defoe joacă splendit şi deşi joacă într-un rol secundar te fascinează cu atitudinea sa.
Din fericire imaginile din filmul de ieri mi-au dispărut din cap.
Până la urmă tot filmele cu vechime „rulează”

Azi am ajuns frumos acasă şi m-am pus la tivi. Ciuciu tivi! Încerc netul şi telefonul. Netul mergea–ferice pe mine, telefonul nu. Sun la relaţii cu clienţii şi dau peste o incompetentă care la prima întrebare pe un ton mai răstit s-a pierdut. Am luat-o la întrebări de nu mai ştia nici cum o cheamă. Nervoasă am închis telefonul şi m-am dus să caut facturile ca să iasă cu scandal. Am resunat şi am dat peste unu care se credea mare vedetă. Am început să îl iau şi pe ăsta la întrebări de ajunsese omu să nu mai ştie nici cum îl cheamă. Într-un final îmi spune că serviciile au fost reziliate unilateral.
Eeeehhh dragii mei atunci am luat foc. Am început să mă iau de ăla că: de ce nu anunţă clienţii când au restanţe, deşi culmea este că suntem cu plata la zi, că de ce după 3 luni de zile nu s-au făcut înregistrările plăţilor, că de ce, din vina lor, titularul de contract trebuie să facă drumuri pe la ei.
Cireşica de pe tort a fost când am spus că merg la opc şi le fac reclamaţie că au încălcat enşpe mii de legi la care tipu îmi spune: „faceţi că nu mă deranjează.”
Să turbez la telefon de nervi. Cred că dacă eram lângă el îl luam la bătaie. Că deh sunt moldoveancă şi mă aprind repede.
Cum o să se rezolve? Nu ştiu. Aştept să vină Mihai diseară să se ia şi el de ei. Oricum serviciul lor este de toată ruşinea. Stai cu secolele să afli o informaţie şi la multe întrebări spuneau: NU ŞTIU.
Acum stau frumos şi încerc să mă calmez pentru că tensiunea mea a atins cote dramatice şi tare îmi este că fac vreo criză de stomac de nervi.
De ce nu m-a făcut mama ardeleancă să nu mai fiu atât de impulsivă?

Sau pe româneşte: „Un cuplu mortal”. Este un film sub mediocru. Am avut vreo 3 faze la care am râs, 2 dintre ele fiind la reclame. Când am văzut trailerul am fost foarte încântată, dar…filmul este cu totul diferit. Faze trase de păr, de fapt acţiunea în sine este trasă de păr. Pare un film care a fost făcut numai ca să fie.
Dacă vă plac filmele tipic americane puteţi merge, dar pentru gusturile mele este subţirel şi sigur nu l-aş recomanda.


Acum ceva vreme am promis cuiva că nu o să îmi mai tai din lungimea părului şi că nu o să mă mai vopsesc ca să vadă cum îmi stă cu părul lung şi culoare naturală.
Zis şi făcut! Buba este alta: că pe lângă faptul că a devenit o tortură să am grijă de el [îmi ia o oră să îmi fac cârlionţii] a început să îmi cadă şi mult păr. În principiu mă gândesc că este de la stres, de la oboseală, de la şampon. Nu ştiu. Nu mă pricep. De obicei când aveam probleme cu căderea părului băgam foarfeca în el şi câteva luni îmi făceam ţepi… d’ale vieţii nebunii.
Acum stau şi mă gândesc cam ce ar trebui să fac ca să îl scutesc de zecile de fire pierdute. Şi nu! Nu mă tund scurt. Mai am de aşteptat până în decembrie 2011.
Deci? Sugestii?
V-am spus că este un post cu probleme existenţiale :))

Acum două zile mi-am schimbat tema de pe blog. Persoanele care aveau banner pe blogul meu vă rog să îmi daţi un semn ca să soluţionez problema.
Vă mulţumesc!

p.s: vad ca am probleme si cu chatul

L.e: am rezolvat buba cu blogroll-ul, am rezolvat problema cu chatul, am rezolvat problema cu abonatul la blog: dacă doriţi să primiţi pe mail articolele de la mine daţi click acolo unde scrie „dă cu clicku”
😀 mai am bannerele şi gata ;))

În fragedă pruncie am cunoscut un musulman: Mohamed. Era fiul unui medic şi încă necăsătorit. Era cu 4 ani mai mare decât mine: eu aveam 15 şi el 19. Am vorbit aproape un an de zile când brusc a încetat să mai vorbească cu mine. Am regretat enorm mai ales că era un om de mare calitate. După vreun an de zile m-a căutat: tatăl lui îi găsise o nevastă şi fie că a vrut, fie că nu a vrut a trebuit să se căsătoreascî. Îmi spunea că este nefericit alături de ea pentru că era educată de o familie cu reguli stricte. Că nu are curaj să îşi exprime punctele de vedere, că nu îşi dorea ca tatăl său să îi aleagă nevasta.
Am rămas surprinsă când mi-a spus că viaţa lui ajunge să fie una tipică: se duce la muncă, vine acasă şi stă cu nevasta şi atât.
De la vârsta de 19 ani nu mai ştiu nimic de el. Probabil că a devenit şi tătic şi poate că s-a obişnuit şi cu statutul de bărbat însurat.
Şi da! Regret că am pierdut un prieten cu care mă înţelegeam atât de bine.
Eh! De ale vieţii poveşti

Mai 2017
L M M M V S D
« Iul    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Arhive

Powered by BannerFans.com
Blogul lui Crin

Photobucket
Sibienii.ro -Stirile care dau aroma cafelei tale
Spune NU drogurilor!
banner nou