Mi-am amintit zilele trecute de o ceartă pe care am avut-o cu cineva. Referitor la lipsa mea de încredere. Pe bună dreptate omul avea motive să fie supărat pe mine pentru că până acum nu mi-a demonstrat că nu ar fi demn de încrederea mea, dar eu…desigur că am dat-o în bară.
De unde şi neîncrederea mea în oameni? Şi aici mă refer nu numai la relaţii, ci şi la prieteni.
Din fragedă pruncie am crezut în oameni şi în bunătatea lor. Credeam şi încă mai cred în lumea aia perfectă, cu fluturaşi, inimioare şi steluţe. Desigur că de fiecare dată primeam câte o palmă ca să îmi amintească faptul că nu e totul atât de roz pe cât credeam.
Acest lucru mă macină. Mă macină că acum îmi vine greu să mai am încredere în oameni, că durează luni până cineva mă face să am încredere orbeşte în el. Acum durează până cineva poate să discute cu mine fără să simtă uneori nevoia de a mă lua la bătaie.
Muter spunea că îmi folosesc „viperismul” ca să mă apăr…şi cred că are dreptate…sau nu…nu ştiu.
Oricum de mult prea multe ori am observat că puţine sunt persoanele care au răbdare cu mine şi care încearcă să îmi câştige încrederea. Câte au fost până acum?
2

Anunțuri