De fiecare dată când o persoană greşeşte faţă de mine aud: stai să îţi explic. Din fire nu îmi place să acord o a doua şansă…adică regula aia cu : iartă-ţi aproapele la mine nu există. Consider că nişte explicaţii ar fi nesemnificative.
S-a întaâmplat de foarte multe ori să am prieteni [sau falşi prieteni] să greşească faţă de mine. Desigur că auzeam din partea lor: stai să îţi explic, hai să discutăm, hai să x, hai să y. De fiecare dată acord aceleaşi răspuns: NU mai avem ce discuta.
Ţin foarte mult la prietenii mei şi ţin să nu mă dezamăgească. Prietenii adevăraţi pe care îi am îi pot număra la degetele de la o mână. Şi nu regret acest lucru. Nu am nevoie de o colecţie. Prefer puţini, dar sinceri.
Recunosc cu mâna pe inimă că şi ei acceptă multe din partea mea, dar mereu am ştiut ce lucruri ar accepta şi ce lucruri nu ar accepta din partea mea. Şi prin urmare încerc să evit să dau cu bâta în baltă atât de urât.
Totuşi de ce nu acord a doua şansă? Pentru simplul motiv că am acordat această şansă unei aşa-zise prietene şi…MARE GREŞEALĂ am făcut. Mi-am învăţat lecţia şi am trecut mai departe. Dar când încep să curgă scuzele ieftine îmi cam ies din pepeni şi reacţionez urât, foarte urât!
Nu am fost, nu sunt şi nu o să fiu vreodată omul care să accepte steguleţul alb pentru împăcare.

Anunțuri