De când cu regimul ăsta fratele meu m-a aprovizionat cu mai multe mici „ajutoare”: gantere, greutăţi pentru picioare, aparat de măsurarea caloriilor consumate, minge de fitness dar şi un duşman de succes: cântarul. CÂH!!! [ştiu! ţi-am promis să nu mai spun cuvântul ăsta, dar aici merit să fiu scutită].
În dimineaţa când l-am văzut am zis: la naiba! Iar o să ajung să mă cântăresc de 10 ori pe zi şi într-un final să vreau să îl ascundă de mine [la începutul regimului mă cântaream la 2 ore, dar să mor de ştiu de ce]. Eu eram îndrăgostită de vechiul meu cântar clasic [ăsta este din ăla electronic, prea complicat pentru mine] care avea 3 porcuşori care dansau şi mereu mă făceau să râd când vedeam că acum iar se duce prea departe.
Buuunn!!!! Revenind la subiect. De ce zic că este inamicul numărul 1? Pentru că în momentul în care m-am urcat pe el arăta cu aproape 10 kilograme mai mult decât ştiam că am. Am început să tremur instantaneu. Mă albisem toată şi am zis că nu este posibil aşa ceva. M-am dus repede la dulap, am scos blugii din liceu şi m-am îmbrăcat cu ei. Îmi vin. M-am pus pe scaun debusolată. Blugii ăştia îmi vin când am greutatea pe care o ştiu, nu când am greutatea arătată de cântarul cel nou. M-am dus şi la cel vechi, cel cu porcuşori. Arăta greutatea ştiută de mine.
DUBIOS!!!!
Eu sper să fie o greşeală şi să nu fie adevărat ceea ce arăta cântarul cel nou că să mor de nu încep să plâng. Şi o să plâng de oftică nu de alta. Pentru că nu ar fi corect!!! Dar lasă că îl rezolv eu şi pe ăla electric şi o să vadă că dacă nu arată greutatea corectă mă pun serios pe înconjurat lacul tineretului. Aşa o să văd greutatea care trebuie să pe ăsta nou.
Am zis!

Anunțuri