M-am trezit într-o frumoasă dimineaţă să constat că încă nu am învăţat să îmi trăiesc viaţa. Sau cel puţin asta am dedus din vieţile altora.
Eu nu ştiu să merg în cluburi, eu nu ştiu să ies în fiecare seară în oraş, eu nu ştiu să mă despart de camera mea.
De foarte multe ori am ales să mă plimb singură prin parcuri sau să fac lucruri care…se fac în gaşcă.
De multe ori m-am întrebat care este motivul pentru care am atitudinea asta de …”sălbatică” după cum spune mama, dar niciodată nu am găsit un răspuns clar. Poate sunt prea comodă, poate sunt prea leneşă sau…dezinteresată de aceste „acţiuni”. M-a amuzat teribil când una din prietenele mele mi-a spus că sunt o babă într-un trup tânăr. Şi cred că are dreptate. Nu mai sunt la fel de agitată ca până acum doi- trei ani. Nu mai sunt la fel de plină de viaţă ca în trecut, am obosit, m-am plictisit. Consider că am făcut tot ce am vrut de pe lista tinereţii. Poate că nu au fost lucruri pe care să îi impresioneze pe alţii, poate că nu am avut o tinereţe plină de nebunii, dar…pentru mine este suficient.
Niciodată nu am fost un om care să profite din plin de viaţă. Nu îmi place „regula” asta a vieţii.
Prefer o noapte în faţa tv-ului la un film, cu nişte popcorn în braţe şi îmbrăcată în pijamale.
De ce „zâmbet fals”? Pentru că abia acum îmi dau seama că nu mai am 12 ani…pentru că a venit timpul să mă maturizez…să …las în urmă „copilul din mine”.

Anunțuri