Va spuneam ieri ca m-a rugat un alt blogger sa scriu ca guest un articol pentru un blog, altul decat al meu.
Uite ce a iesit:

Despre curaj, frica si decizii

Omul in complexitatea sa traieste intr-o lume definita ca fiind un cerc vicios. Este o lume impartita in doua jumatati perfect egale. Pe de o parte curajul si pe de cealalta parte frica. Daca ar fi existat numai curajul lumea ar fi perfecta, lipsita de griji, probleme, ar fi fost ceva monoton si deloc atragator, iar daca ar fi fost numai frica lumea ar fi fost o simpla dezamagire in ochii filosofilor sau ai poetilor, ai pictorilor si ai muzicienilor.
Nu am mai fi citit despre curajul de a spune ce simtim, nu am mai fi citit despre curajul de a indrazni sa visam, sa fim noi, sa radem si sa ne bucuram. Frica si tacerea sunt armele cele mai periculoase ale unei minti nedescoperite. Un geniu tacut poate crea o lume a creaturilor demonice, poate crea ura in propriul suflet, se poate izola si poate uita a fi om.
Ce este mai placut pe lumea asta decat sa fii om? Sa spui “Au” cand te doare, sa spui ca iti este dor cand plangi, sa spui “multumesc” cand simti?
Ce s-ar mai intampla cu lumea daca toti am refuza sa fim niste mici luptatori ai curajului? S-ar mai fi inventat basmele?
Intr-o poveste a unei lumi pline de frica Romeo a avut curajul sa ii spuna “te iubesc” unei tinere Julieta. Ce s-ar fi intamplat daca William Shakespeare nu ar fi avut o poveste despre curajul de a iubi si a spune acest lucru?
Niciodata nu o sa primim curajul, ci o sa ni se ofere posibilitatea de a fi curajosi, de a indrazni sa spunem si sa facem ceva, sa schimbam un lucru, fie el cat de mic. Trebuie sa vedem acea oportunitate pentru ca in caz contrar am cadea in universul unei lumi definita de frica, teama si lipsa unui curaj, curajul de a fi acei mici luptatori.
Daca Don Quijote nu ar fi incercat sa se lupte cu morile de vant, daca nu ar fi luptat pentru iubirile sale povestea sa ar fi fost o alta insiruire de cuvinte, fara semnificatie si fara rost.
Daca printul pe cal alb nu ar fi omorat dragonul si nu ar fi salvat-o pe printesa sa din castel atunci nu am mai fi crezut in printi si printese. Nu am mai fi avut curajul sa spunem si sa credem in basme, ci am fi fost umbriti de gandul ca printul nostru nu a gasit castelul si ca dragonul nu poate fi invins.
De ce ne este frica sa spunem uneori ce suntem si cine suntem? De ce ne este frica sa spunem uneori ce simtim si ce ne dorim? Oare este chiar atat de greu sa acceptam curajul in locul fricii?
La urma urmelor fiecare din noi are in inima sa un mic luptator curajos.


Nu am pus diacritice pentru ca a vrut sa fie articolul. Cum vi se pare?:D

Anunțuri