Cel mai mult pe lumea asta mă deranjează neîncrederea în cuvântul meu. Dacă spun ceva înseamnă că aşa este. Nu îmi plac fraze de genul: “du-te băi de aici că nu te cred”, “hai mă ne laşi?!” şi multe alte chestii de acest gen.
Mă umplu de draci când aud aşa ceva. De ce m-aş chinui să bag o scuză penibilă când aş putea să spun clar: nu vreau, nu am, nu e treaba mea? Azi dimineaţă am trecut prin aşa ceva. M-a deranjat neîncrederea unei persoane în cuvintele mele. Tind să cred că până acum m-a crezut şi a avut încredere în mine…acum de ce să fie altfel situaţia?
Îmi amintesc că în tânără pruncie mi-am pierdut foarte mulţi prieteni/”iubiţi” din cauza asta. Nu sunt genul de om care să încerce să mute munţii din loc ca să îţi dovedească un anumit lucru.Ţi-am spus de 2 ori, iar dacă a treia oară tot îmi spui: “nu te cred!”…îţi spun “pa pa, tutu!”. Mai nasol este când persoanele în cauză realizează greşeala făcută şi încearcă să renegocieze termenii împăcării. Din păcate pentru ei a treia oară în acest caz nu este cu noroc. Nu sunt absurdă şi nici imposibilă. Vreau ca persoanele de lângă mine să aibă încredere în mine şi mai ales în cuvântul dat. Cosider că până acum am încercat să dovedesc că pot fi un om de încredere, dar dacă nici după asta nu ajungem la un rezultat…