Am uitat să fim copii, să ne bucurăm, să râdem. Am uitat să mulţumim pentru orice gest, oricât de mic ar fi el. Mă uit cu groază la oamenii care nu mai ştiu să zâmbească, la oamenii care se transformă în fiecare zi, puţin câte puţin, în roboţi. Mi-e groază că ajung să fiu ca ei, că nu mai ştiu să râd cu aceeaşi poftă ca înainte, că nu mai ştiu să spun mulţumesc cu acelaşi sentiment, că nu mai ştiu să mă bucur pentru că trăiesc.
Dacă aş face o listă cui să îi mulţumesc ar suna cam aşa:
- mulţumesc părinţilor care m-au crescut, care mi-au oferit tot ce am avut nevoie, că m-au alintat, că m-au susţinut şi că mi-au fost alături atunci când aveam nevoie de ei
- mulţumesc fratelui meu că mă ajută, că îmi oferă umărul să plâng şi că mereu mă face să râd
- mulţumesc prietenilor care mă scot din casă şi mă ajută să uit, le mulţumesc pentru fiecare şerveţel, batistă sauu cutie cu bomboane oferite
- mulţumesc celor care îmi ofereau sfaturi şi care îmi dădeau prieteneşte una peste mână.
- mulţumesc celor care citesc zi de zi aceste rânduri şi care nu se plictisesc să mă audă cum mă smiorcăi prosteşte
- mulţumesc străinului care în fiecare seară mă întreba: “cine sunt?”
- mulţumesc lui Paul că îmi era alături când toţi erau ocupaţi
- mulţumesc lui- pentru că m-a făcut să văd lucruri pe care nu vroiam să le văd